Abstract: Prin acest studiu ne-am propus să stabilim natura juridică și caracterele patrimoniilor de afectațiune, precum și impactul acestor aspecte importante ale regimului juridic al patrimoniilor de afectațiune asupra teoriei subiective, clasice, a patrimoniului.
Premisa de la care plecăm este receptarea patrimoniului de afectațiune ca pe o creație nouă, cu caractere diferite de cele ale ”patrimoniului-mamă”. Acceptarea acestei idei deschide un alt drum în abordarea patrimoniului de afectațiune și a problematicilor ce fac obiectul acestei lucrări.
Vom realiza obiectivele propuse prin răspunsurile la următoarele întrebări: Este patrimoniul un bun? Dar patrimoniul de afectațiune? Patrimoniul de afectațiune reproduce codul genetic al patrimoniului general sau este o creație nouă cu regim juridic special? Care sînt caracteristicile speciale ale patrimoniilor de afectațiune?
1. Precizări prealabile
Stabilirea naturii juridice și a caracteristicilor patrimoniilor de afectațiune ne va permite o mai bună înțelegere și utilizare a acestei instituții juridice, precum și a modului în care acestea determină regîndirea teoriei patrimoniului în dreptul român.
Pentru obținerea unor răspunsuri adecvate la întrebările noastre și atingerea obiectivelor acestui studiu se impune, mai întîi, să lămurim aspecte esențiale din materia bunurilor cu relevanță în operațiunea de calificare a patrimoniului general și a celui de afectațiune. Ulterior, în baza celor stabilite, vom analiza calitatea de bun a patrimoniului general și a patrimoniilor de afectațiune, și vom putea stabili natura lor juridică. Vom analiza și contura caracteristicile patrimoniului de afectațiune și impactul lor asupra teoriei subiective a patrimoniului prin raportare la natura juridică duală a patrimoniului de afectațiune și la caracteristicile patrimoniului general.
2. Despre bunuri în general
Tradițional, persoanele și bunurile sînt elemente esențiale ale universului juridic, super-categoriile dreptului civil. Această summa divisio, persoane și bunuri, provine din dreptul roman, Codul Iustinian fiind cel care a preluat concepția celebrului jurisconsult Gaius[1]. În spațiul juridic românesc, prima atestare a receptării acestei concepții este cea a Codului Calimach, potrivit căruia: „Tot aceea ce nu este persoană, și slujește spre întrebuințarea oamenilor, se numește lucru după a legei înțeles” [art. 378 Codul Calimach].
Din secolul II e.n. evoluția societății și, implicit, a Dreptului au determinat transformări semnificative în dreptul bunurilor.
În țara noastră, actualul Cod civil menține distincția între lucruri (corporale și necorporale) și bunuri [art. 535 C. civ.[2]], dar drepturile par a fi extrase din categoria bunurilor spre a forma categoria distinctă a drepturilor [art. 542 C. civ[3].].
Dacă în Codul civil de la 1864 nu a existat o definiție a bunurilor, aspectul a fost regularizat prin actualul Cod civil în temeiul căruia: ”Sunt bunuri lucrurile corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial” [art. 535 C. civ.].
Prin această semnificație a bunurilor, Codul civil român se apropie de Codul civil italian, conform căruia: ”Sunt bunuri lucrurile care pot să formeze obiectul drepturilor” [art. 810 C. civ. it. [4]], dar pare că se îndepărtează de Codul civil francez ce stabilește că sînt bunuri lucrurile coporale și necorporale ce fac obiectul unei apropieri, precum și drepturile reale și personale [art. 520 C.civ. fr.[5]].
Pe un alt plan, modernizator și integrator, se situează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dedicată semnificației noțiunii de bun din articolul 1 al Protocolului adițional din 1952 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care se consacră dreptul la respectarea bunurilor: ”orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri include toate drepturile patrimoniale, reale și de creanță[6]; de asemenea, s-a stabilit că ”interesul economic substanțial” și chiar ”speranța legitimă” pot constitui bunuri, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1.
La polul opus se situează Codul civil german (BGB), în temeiul căruia ”tot ce rezultă din imaterial (drepturile) și lucrurile care nu pot fi controlate (aerul, clientela) nu sînt considerate bunuri în înțelesul BGB. Ceea ce noi considerăm proprietate incorporală sau intelectuală, în dreptul german este considerat un drept absolut non-real care nu conferă nicio putere asupra unui bun, deoarece nu există bunul.”[7]
O teză interesantă este cea a remarcabililor doctrinari francezi Zenati și Revet, care susțin că este bun orice entitate identificabilă și izolabilă ce are utilitate și este obiectul unui raport de exclusivitate[8]. Pentru Zenati, drepturile de proprietate nu sînt bunuri, întrucît sînt mecanisme care permit lucrurilor să devină bunuri[9].
Este axiomatic faptul că nu lucrurile, ci bunurile prezintă interes din perspectivă juridică și, implicit, pentru analiza dedicată patrimoniului, întrucît bunurile sînt acele lucruri care pot constitui obiectul unui drept patrimonial, drept ce intră în componența patrimoniului.
Sub aspectul devenirii bunurilor, toate lucrurile, respectiv realitățile fizice (altele decît persoanele)[10], devin bunuri numai atunci când ele sînt susceptibile de apropriere în sens juridic[11], adică atunci cînd pot face obiectul unui drept patrimonial.
Fără îndoială, sînt avute în vedere doar drepturile reale, nu și drepturile de creanță, deși ambele categorii de drepturi sînt drepturi patrimoniale, pentru argumente pe care le vom expune în cele ce urmează.
Raportarea exclusivă la drepturile reale este impusă de deosebirea esențială care există între natura drepturilor reale, ca drepturi pe care o persoană le exercită asupra unui lucru, în mod direct și nemediat, stăpînindu-se lucrul, și drepturile de creanță, drepturi pe care o persoană le exercită împotriva altei persoane, spre a obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva[12].
Așadar, un lucru este supus, în tot sau în parte, puterii unei persoane[13] doar în virtutea unui drept real, dreptul de proprietate fiind ”tipul” dreptului real, prin el exercitîndu-se întreaga putere nemediată asupra unui lucru.
Comparînd între cele două categorii de drepturi, drepturile reale sînt drepturi absolute, fiind opozabile erga omnes, în timp ce drepturile de creanță sînt drepturi relative, întrucît o persoană poate avea un drept de creanță doar împotriva uneia sau mai multor persoane limitate (numeric) și determinate[14].
Prin urmare, avînd în vedere că art. 535 C. civ. nu face nicio distincție privitoare la drepturile patrimoniale prin intermediul cărora lucrurile devin bunuri, putem spune că un lucru, o valoare economică, va fi bun în măsura în care constituie obiect al unuia dintre următoarele drepturi reale patrimoniale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință, drepturile reale de garanție, alte drepturi cărora legea le recunoște acest caracter [art. 551 C. civ.].
În cazul lucrurilor corporale, în lipsa aproprierii bunului prin intermediul dreptului de proprietate nu se pot constitui celelalte drepturi patrimoniale asupra lucrurilor corporale, respectiv asupra bunurilor corporale[15]. Împărtășim, așadar, opinia conform căreia, un lucru corporal va deveni bun dacă constituie obiectul dreptului de proprietate.
3. Drepturi vs. bunuri ?
Sub influența doctrinei străine[16] și a dispozițiilor noului Cod civil român, în literatura noastră de specialitate s-a (re)conturat concepția, potrivit căreia drepturile nu sînt bunuri originare, dar pot deveni bunuri prin asimilare [art. 542 C. civ.[17]].
Independent de această opinie, este general acceptat faptul că drepturile patrimoniale pot constitui, la rîndul lor, obiect al unor drepturi patrimoniale; exemplele clasice sînt cele ale drepturilor de creanță și al fondului de comerț, pe care le-am putea numi bunuri derivate.
Reîntorcîndu-ne la teoria ”dihotomiei” între drepturi și bunuri, în esență, autorii acesteia susțin că drepturile sînt bunuri, numai atunci cînd sînt susceptibile de apropriere în sens juridic, respectiv cînd ele pot constitui obiectul altor drepturi patrimoniale[18], cum impune art. 535 C. civ. pentru ”transformarea” lucrurilor în bunuri.
Această teorie este contrazisă chiar de textele Codului civil prin care se afirmă calitatea de bunuri incorporale a unor drepturi; avem în vedere art. 1897 C. civ. ce menționează expres ca bunuri (ab initio) incorporale în materia aporturilor (în bunuri incorporale), la formarea capitalului social al societății simple: creanțele, acțiunile și părțile sociale emise de o societate, cambiile și alte titluri de credit care circulă în comerț, toate fiind înscrisuri ce încorporează drepturi de creanță.
În al doilea rînd, în regimul juridic al bunurilor nu includem definiția bunurilor, și, pe cale de consecință, nici condiția ce trebuie îndeplinită pentru ”transformarea” drepturilor în bunuri. În mod logic, dispozițiile art. 542 C. civ. nu pot fi interpretate în sensul condiționării statului de bun al drepturilor de parcurgerea de către acestea din urmă a traseului la capătul căruia lucrurile devin bunuri[19].
În aceeași direcție, adăugăm faptul că art. 542 C. civ. stabilește că drepturile sînt supuse regimului juridic al bunurilor, nu al lucrurilor. Prin aceasta, indirect, art. 542 C. civ. recunoaște includerea drepturilor în categoria bunurilor, fără nicio condiționare suplimentară. În sens contrar, întrucît singurele incorporale sînt drepturile patrimoniale, ar trebuie să includem drepturile patrimoniale în categoria ”lucrurilor necorporale”, ceea ce nu poate fi posibil.
Prin urmare, nu credem că art. 542 C. civ. trebuie interpretat în sensul reglementării distincției între drepturi și bunuri, în sensul propus de noua teorie a transformării drepturilor patrimoniale în bunuri.
Este mult mai firească interpretarea acestui text de lege, în sensul calificării drepturilor patrimoniale ca bunuri incorporale sau bunuri de o natură specifică[20], independent dacă acestea constituie sau nu obiectul unui alt drept patrimonial. Cu mențiunea că, într-adevăr, într-o concepție coerentă, prin bunurile incorporale ar trebui să înțelegem și drepturile de proprietate asupra lucrurilor corporale[21]. Din această cauză, în sens larg, prin bunuri se desemnează atît lucrurile, cît și drepturile privitoare la ele[22].
În fapt, aproprierea lucrurilor sau valorilor (economice) se realizează sub forma drepturilor patrimoniale[23].
În operațiunea de ”elevare” a lucrului, dreptul patrimonial are un rol esențial, dar nu singular. Dreptul real patrimonial există doar dacă există lucrul cu vocație de a fi obiect al dreptului, iar prin exercitarea dreptului sau puterii asupra lucrului acesta devine un bun. Este firesc ca la finalul acestui proces de transpunere a lucrului în plan juridic, bunul să fie ”îmbibat” de drept, iar dreptul să devină bun.
Pe de altă parte, drepturile sînt cele care reprezintă activele patrimoniului, nu bunurile ca obiecte sau creații, și, prin urmare, în plan juridic nu ne interesează bunurile, ci drepturile asupra bunurilor.
Prin aceasta, drepturile reale constituie reprezentarea sau reflectarea bunurilor în plan patrimonial. Altfel spus, lucrurile și creațiile devin bunuri cînd asupra lor este exercitată o putere prin intermediul căreia se realizează apropriațiunea lor reflectată în plan juridic și patrimonial sub forma drepturilor[24]. Tot în plan patrimonial, bunurile sînt dezmembrate și pot fi împărțite între diferite persoane. Acesta este motivul pentru care drepturile patrimoniale sînt considerate bunuri independent de apropriațiunea lor, prin intermediul altor drepturi patrimoniale.
4. Natura juridică a patrimoniului general
În general, patrimoniul nu este privit ca un bun (res), ci mai degrabă ca o colecție de active[25]. Cu toate acestea, ideea calificării patrimoniului general ca fiind un bun, atunci cînd este privit din exterior, este întîlnită în literatura juridică[26] existînd importante argumente în acest sens.
S-a apreciat că, ”fiind o formă de universalitate, la fel ca şi universalitatea de fapt, şi patrimoniul (universalitatea de drept tipică) nu este altceva, din prisma terţilor, decât un bun al titularului”[27].
În lumina Codului civil român, calitatea de bun a patrimoniului general ar trebui stabilită prin raportare la criteriile legale oferite de art. 535 C. civ. Așadar, patrimoniul (general) constituie obiectul unui drept patrimonial?
În analiza naturii puterii exercitată asupra patrimoniului de către titularul său, s-a apreciat că utilizarea criteriul obiectului dreptulului de proprietate ne oferă un răspuns adecvat. Din această perspectivă, se reține că titularul nu poate avea asupra patrimoniului un drept de proprietate, întrucît patrimoniul nu este un bun, acesta fiind considerentul pentru care patrimoniul este inalienabil[28].
Această concepție pleacă de la premisa inexistenței calității de bun a patrimoniului, dar, mai ales, inversează operațiunea juridică a calificării unei puteri în funcție de obiectul acesteia, iar nu în funcție de conținutul și efectele puterii ce se exercită asupra unui lucru/creații.
Principiul identificării bunurilor este extrem de precis, astfel că prin intermediul puterii ce se exercită asupra lucrului se realizează apropriațiunea acestuia în sens juridic și transformarea lui într-un bun.
Din acestă perspectivă, patrimoniul general aparține titularului său, persoană fizică sau persoană juridică, ce își exercită puterea asupra patrimoniului său, putere ce nu poate fi decît un drept.
Cum patrimoniul (general) este o construcție teoretică[29], abstractă, o creație a gîndirii juridice, ce face parte din sfera incorporalului, titularul ar avea asupra acestuia un drept de proprietate special; ar fi vorba de o noţiune mai largă a proprietăţii înţeleasă ca „titularitate a unui drept”[30] sau de un drept de proprietate incorporală.
Criteriul (in)alienabilității patrimoniului general pare a fi de natură să amenințe semnificativ statutul de bun al patrimoniului și oricărui alt bun[31], considerîndu-se că pot fi bunuri numai valorile în privința cărora nu există interdicții legale de înstrăinare.
În opinia noastră, din momentul în care un lucru constituie obiectul unui drept patrimonial, el devine bun, iar (im)posibilitatea înstrăinări prin act translativ de proprietate sau a grevării de sarcini a acestuia nu reprezintă o condiție pentru dobîndirea sau menținerea acestui statut, indiferent de natura respectivului bun.
Chiar și așa, bunul inalienabil poate face obiectul unui act juridic netranslativ de proprietate[32], iar bunul își păstrează această calitate cât timp există cel puțin un drept patrimonial ce poate fi tranzacționat.
Desigur, înstrăinarea patrimoniului general al unei persoane nu este permisă, dar acest lucru nu generează o incongruență cu statutul de bun al acestuia, pentru că el poate face obiectul unui alt drept patrimonial. Spre exemplu, poate face obiectul unui act juridic dreptul de administrare a patrimoniului, știut fiind că patrimoniul poate fi administrat fie de titularul acestuia, fie de o terță persoană [art. 792 alin. (1) C. civ.[33]]; în ipoteza în care o persoană este împuternicită prin convenție să administreze patrimoniul general al altei persoane, patrimoniul face obiectul dreptului de administrare ca drept patrimonial.
În aceeași direcție, bunurile proprietate publică [art. 134 alin. (4) Constituția României], sînt bunuri inalienabile și insesizabile, au o valoare economică, și pot constitui obiectul drepturilor reale (altele decît dreptul de proprietate), putînd fi date în administrare și în concesiune [art. 866 C. civ., Legea nr. 213/1998[34] și O.U.G. nr. 54/2006[35]]. Excludem din această exemplicare dreptul de folosință a bunurilor proprietate publică, pentru că acest drept real se constituie cu titlu gratuit, neinteresînd, în principiu, valoarea economică a bunurilor ce fac obiectul dreptului patrimonial [art. 866 C. civ., art. 124 Legea nr. 215/2001[36]].
Dintr-o altă perspectivă, se apreciază că patrimoniul general al unei persoane nu poate avea o valoare, deoarece este inalienabil și, pe cale de consecință, nu poate fi considerat un bun.
Dar teoria patrimoniului nu neagă existența valorii negative sau pozitive a patrimoniului; dimpotrivă, regula este aceea a recunoașterii unei valori intrinseci a patrimoniului general[37], independent de inalienabilitatea acestuia.
Dincolo de toate aceste argumente ce ne-ar putea conduce la calificarea patrimoniului general ca un bun (mobil incorporal) [38], nu credem că aceasta este cea mai corectă opțiune.
Inalienabilitatea patrimoniului general este absolută, și va exista cîtă vreme va exista titularul acestuia.
Pentru acest motiv, din perspectiva legii române, patrimoniul general nu poate fi văzut decît ca un atribut al personalității (fiecare persoană are un patrimoniu), caracteristică ce explică ideea de apartenență și exclude calificarea lui ca fiind un bun[39].
5. Natura juridică și caracteristicile patrimoniului de afectațiune
Codul civil definește patrimoniul din perspectiva personalistă: ”Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care include drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acestuia” [art. 31 alin. (1) C. civ.].
Modelul este cel al Codului Civil Quebec ce face referire la patrimoniu în art. 2, indicînd faptul că: ”Fiecare persoană are un patrimoniu”.
Din perspectiva teoriilor clasice ale patrimoniului, definiția realizată de art. 31 alin. (1) C. civ. nu reprezintă o surpriză, ci o reconfirmare a adeziunii sistemului nostru de drept pentru concepția subiectivă asupra patrimoniului văzut ca un atribut al personalității.
Opțiunea a fost criticată[40] pentru menținerea dogmei instituite prin teoria subiectivă a patrimoniului, ce împiedică modernizarea acestei instituții juridice.
Esențial este că noul Cod civil permite divizarea patrimoniului general în mase patrimoniale create pentru a servi unei afectațiuni[41]; ca atare, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege [art. 31 alin. (2) C. civ.].
Ca atare, patrimoniu general (concept de gen) se divide în mase patrimoniale, care sînt sau nu patrimonii de afectațiune, și patrimoniul personal, toate aceste mase patrimoniale fiind incluse în patrimoniul general al titularului.
Masele patrimoniale reglementate de Codul civil sînt: masa patrimonială succesorală (patrimoniul succesoral), masa bunurilor comune ale soților și patrimoniile de afectațiune destinate realizării unui anumit scop.
Limitîndu-ne la obiectivele acestui studiu, în actualul context legislativ, speciile patrimoniului de afectațiune, prevăzute de lege sau determinate potrivit legii[42], sînt: masele patrimoniale afectate de către profesioniști desfășurării unei profesii autorizate, respectiv patrimoniile (de afectațiune) profesionale (i); masele patrimoniale afectate de către operatorii economici desfașurării unei activități economice în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, respectiv patrimoniile (de afectațiune) comerciale (ii), masele patrimoniale fiduciare, respectiv patrimoniile (de afectațiune) fiduciare sau fiducia (iii) și masele patrimoniale ale societăților simple, respectiv patrimoniile (de afectațiune) societare (iv).
Corecta abordarea a problematicilor naturii juridice și a caracteristicilor patrimoniilor de afectațiune presupune acceptarea distincției între cele două concepte juridice: patrimoniul general și patrimoniul de afectațiune, acestea din urmă nefiind patrimonii în sensul clasic al noțiunii, cu referire la patrimoniul general. În esență, nu există identitate între patrimoniul general și patrimoniile de afectațiune.
Patrimoniul de afectațiune nu este un patrimoniu originar, ci unul creat din patrimoniul general, prin voința titularului său, în cazurile autorizate de lege [art. 31 C. civ.[43]].
Așadar, patrimoniul general este creația legii, în timp ce patrimoniul de afectațiune este creația titularului patrimoniului general.
Aceasta înseamnă că existența patrimoniilor de afectațiune nu este indisolubil legată de o persoană, întrucît o persoană are libertatea să decidă dacă constituie sau nu a un patrimoniu de afectațiune. Este vorba despre un drept potestativ.
În acest context, patrimoniul de afectațiune se desprinde de dogma patrimoniului general și nu este un atribut al personalității.
În consecință, nefiind un atribut al personalității, patrimoniul de afectațiune nu preia integral matricea genetică, ADN-ul patrimoniului ”mamă”, respectiv natura juridică și caracteristicile patrimoniului general.
Calificarea ca bun a patrimoniului de afectațiune nu trebuie subordonată integral regimului juridic al patrimoniului general, deoarece, deși este un ”patrimoniu în miniatură”[44], el beneficiază de un regim juridic propriu, diferit în mare măsură de cel al patrimoniului general în care este inclus sau, altfel spus, din care este creat de către titular.
Principala caracteristică a patrimoniului de afectațiune, preluată de la patrimoniul general, are în vedere faptul că patrimoniul de afectațiune este o universalitate juridică.
Patrimoniul de afectațiune apare ca “fracțiune de universalitate”, o universalitate juridică ce conține drepturi și obligații legate prin scopul afectării lor, creată prin voința exclusivă a titularului patrimoniului general și recunoscută de lege.
Dar patrimoniul de afectațiune nu este numai o universalitate juridică, ci este și un bun, calificare pe care o putem obține prin utlizarea criteriului legal oferit de art. 535 C. civ., conform căruia orice lucru, creație, valoarea economică devine bun cînd constituie obiect al unui drept patrimonial.
Creat în temeiul legii, prin voința titularului patrimoniului general, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, patrimoniul de afectațiune este o creație juridică cu valoare economică și care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Este deplin acceptabil să calificăm patrimoniul de afectațiune ca reprezentînd un bun atunci cînd el constituie obiectul unui drept patrimonial. Spre exemplu, patrimoniul de afectațiune poate face obiectul unui drept de proprietate, a unui drept de administrare ș.a.
Așadar, patrimoniul de afectațiune este un bun mobil, art. 539 alin. (1) C. civ. și art. 542 (2) C. civ., oferindu-ne criterii în această direcție: bunurile pe care legea nu le consideră imobile sînt bunuri mobile. Suplimentar, fiind o creație juridică, patrimoniul de afectațiune este un bun mobil incorporal[45].
Dar calitatea de bun a patrimoniului de afectațiune este puternic legată de (in)alienabilitatea acestuia, și vom menține această condiționalitate fără a nega nuanțările pe care le-am evidențiat în secțiunea dedicată patrimoniului general.
Am arătat într-un studiu anterior[46] că patrimoniul de afectațiune poate fi înstrăinat prin acte între vii ca universalitatea juridică și, pentru considerentele acolo arătate, ne menținem acest punct de vedere.
Suplimentar, dreptul român nu permite înstrăinarea patrimoniul general pe durata vieții titularului său datorită legăturii inseparabile dintre persoană și patrimoniu, acesta fiind aspectul care determină inalienabilitatea cu titlu universal prin acte între vii a patrimoniului[47].
Dar între patrimoniul de afectațiune și titularul său nu există această legătură indestructibilă, patrimoniul de afectațiune nefiind un atribut al personalității, și el poate fi înstrăinat prin acte între vii.
Ca atare, patrimoniile de afectațiune nu sînt (a priori) bunuri inalienabile și, în temeiul prevederilor art. 2329 alin. (2) C. civ. raportate și la art. 629 alin. (3) C. civ., sînt bunuri sesizabile.
Dar inalienabilitatea și insesizabilitatea unui bun pot fi stabilite prin lege, prin convenție și prin testament, cu excluderea actelor juridice unilaterale [art. 2329 C. civ. raportat la art. 627 alin. (1) C.civ.]; chiar și în aceste situații de excepție, insesizabilitatea este operantă numai în favoarea dobânditorului bunului.
Aceasta înseamnă că, în condițiile în care patrimoniul profesional și cel comercial se constituie prin manifestare unilaterală de voință, respectiv prin acte juridice unilaterale, titularul nu își poate proteja patrimoniul de afectațiune printr-o declarație unilaterală de inalienabilitate sau insesizabilitate a bunurilor, întrucât legea română nu recunoaște valabilitatea unei asemenea manifestări de voință.
Cu toate acestea, ca efect al creării unui patrimoniu de afectațiune, creditorii personali ai titularului acestuia sau/și creditorii ale căror creanțe nu s-au născut în legătură cu respectivul patrimoniu de afectațiune nu pot urmări, temporar sau definitiv, bunurile din respectivul patrimoniu de afectațiune; în sens invers, pentru creditorii patrimoniului de afectațiune se crează o insesizabilitate temporară (în cazul patrimoniului comercial) sau definitivă (în cazul patrimoniului profesional și a celui fiduciar) a bunurilor din patrimoniul persoanal al titularului patrimoniului de afectațiune.
Cu totul alta este situația masei patrimoniale fiduciare care se constituie, de regulă, prin contractul de fiducie, și în care este permisă, de plano, inserarea unei clauze de inalienabilitate și de insesizabilitate.
Ca regulă specială, clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în contractul de fiducie, deoarece fiduciarul are obligația de a transmite în viitor, către beneficiar, proprietatea asupra patrimoniului fiduciar [art. 627 alin. (4) C. civ.].
În aceste condiții, masa patrimonială fiduciară este inalienabilă și insesizabilă pe toată perioada de timp cît ea face parte din patrimoniul fiduciarului.
Fără îndoială, principiul inalienabilității patrimoniului se referă numai la patrimoniul general în întregul său [art. 31 alin. (1) C. civ.], cu excluderea patrimoniilor de afectațiune[48].
În concluzie, patrimoniul de afectațiune are o natură juridică duală, fiind universalitate juridică și bun mobil incorporal.
6. Impactul reglementării patrimoniilor de afectațiune asupra teoriei subiective a patrimoniului
Prin natura și caracterele patrimoniilor de afectațiune, în general, și a celor considerate atipice, în special, principiile axiomatice ale teoriei subiective a patrimoniului adoptată de dreptul român par a pierde din puterea lor inițială.
Astfel, divizibilitatea patrimoniului și realitatea patrimoniilor de afectațiune au determinat doctrina să aprecieze că noul Cod civil român a consacrat excepții de la principiul unicității patrimoniului[49].
Fără a respinge acest punct de vedere, credem că răspunsul la problema unicității patrimoniului general este dat de perspectiva pe care o avem asupra patrimoniilor.
Dacă vom privi patrimoniile de afectațiune separat și indepedent de sursa existenței lor, respectiv de patrimoniul general, și le vom califica ca pe niște patrimonii ce reproduc tiparul ”patrimoniului-mamă”, concluzia nu poate fi decît aceea a recunoașterii existenței excepțiilor de la principiul unicității patrimoniului.
Dar nu putem asimila patrimoniile de afectațiune unui patrimoniu general, diferențele dintre acestea fiind semnificative și concretizate în regimuri juridice distincte, fapt pentru care, într-o interpretarea restrictivă, vom aprecia caracterul unic al patrimoniului doar din perspectiva patrimoniului general, el fiind unic. În sens larg, am putea considera că o persoană poate avea mai multe patrimonii, dintre care unul general și unul sau mai multe patrimonii de afectațiune.
Pe de altă parte, cu totul alt răspuns vom avea dacă vom analiza patrimoniul de afectațiune ca pe creație juridică care nu reproduce tiparul patrimoniului general, ca pe o bucată a acestuia, mai mult sau mai puțin independentă de acesta (în funcție de tipul patrimoniului de afectațiune și de voința titularului acestuia), cu caracteristici proprii, diferite de cele ale ”patrimoniului mamă”.
Din această perspectivă, patrimoniile de afectațiune, indiferent de tipul lor, nu reprezintă excepții de la caracterul unic al patrimoniului general.
Consacrarea legală a divizibilității patrimoniului are relevanță asupra caracterului unitar al patrimoniului[50], cele două caracteristici fiind incongruente, iar caracterul unitar fiind exclus dintre caracteristicile patrimoniului general. Consecințele renunțării la principiul unității patrimoniului general se reflectă, în principal, în planul funcției sale de garanție comună a creditorilor, intervenind specializarea gajului general al creditorilor debitorului titular al maselor patrimoniale.[51]
O altă dogmă a dreptului nostru este aceea că numai persoanele fizice sau juridice au un patrimoniu. Ca o consecință a acestui principiu, nu poate exista patrimoniu fără stăpîn, fără titular.
În această direcție, legea română ne oferă exemple de patrimonii de afectațiune ce pot fi vizualizate ca fiind atipice din perspectiva titularității lor.
Avem în vedere patrimoniul societății simple și patrimoniul întreprinderii familiale a căror reglementare a prilejuit lansarea discuției privitoare la receptarea teoriei obiective, moderne, a patrimoniului fără titular creată la sfîrșitul secolului XIX de doctrinarii germani Brinz și Bekker. Potrivit acestor autori, se poate accepta ideea existenței unor patrimonii, universalități juridice, fără recurs la o persoană sau la personificarea juridică[52].
Nu credem că noul Cod civil realizează breșe în teoria subiectivă a patrimoniului, în ceea ce privește titularitatea patrimoniului general, deoarece, după cum am arătat, nu există identitate între patrimoniul de afectațiune și patrimoniul general. Mai mult, natura puterii ce se exercită asupra acestor patrimonii este diferită.
În al doilea rînd, susținem că patrimoniul societății simple și cel al întreprinderii familiale sînt patrimonii de afectațiune comune, iar asociații, respectiv membrii întreprinderii familiale sînt coproprietarii acestor mase patrimoniale de afectațiune.
Discuția privitoare la titularitatea patrimoniului de afectațiune societar afectat activității societății simple are ca punct de plecare prezentarea succintă a regimului juridic al acestei entități colective.
Societatea simplă se constituie în baza unui contract de societate prin care: ”două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta” [art. 1881 alin. (1) C. civ.].
Societatea simplă nu are patrimoniu propriu și nici personalitate juridică, dar are multe din elementele unui subiect de drept: are o denumire, capital social, patrimoniu social, organe proprii: adunarea asociaților și administratorii acesteia, are atribut fiscal și este înregistrată la organele fiscale.
Prin structura și funcționarea sa, societatea simplă este mai mult decît un contract de societate, este o ”entitate funcțională”[53] care are ”rudimente de personalitate juridică”[54].
În ceea ce privește (in)existența unui patrimoniu de afectațiune societar, a unei mase patrimoniale afectată desfășurării activității societății simple, utilizarea alternativă a sintagmelor: ”bunurile comune ale asociaților”, ”bunurile societății” și ”patrimoniul social” ar putea crea confuzii.
Cu toate acestea, patrimoniul societății simple nu este altceva decît un patrimoniu de afectațiune comun creat spre a fi folosit de societatea simplă[55], patrimoniu autonom aflat în coproprietatea asociaților, pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.
În primul rînd, regimul legal al aporturilor în bunuri la constituirea capitalului social [art. 1896 C. civ. – art. 1897 C. civ.] indică intervenția transferului dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra bunurilor pe care asociații le aduc ca aport, adică un transfer al unor bunuri din patrimoniul asociaților către un alt patrimoniu (societar) afectat activității societății.
Este important de menționat faptul că prin art. 1883 alin. (1) teza a II-a C. civ. se stabilește că aporturile la capitalul social al societății simple devin coproprietatea asociaților, afară de cazurile în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosința lor comună, iar regula este că partea fiecărui asociat la beneficii și la pierderi este proporțională cu aportul său la capitalul social [art. 1902 alin. (2) C. civ.],
În al doilea rînd, bunurile aduse ca aport sînt ”bunuri sociale” sau ”bunuri ale societății”, în sensul că sînt folosite în interesul societății [art. 1904 C. civ.]. Aceste sintagme sugerează și ele existența unei mase patrimoniale distincte utilizată pentru activitate societății.
În plus, datoriile terților față de societate nu se pot compensa cu datoriile unui asociat față de terțul respectiv [art. 1907 alin. (3) C.civ.], ceea ce ne indică, din nou, existența patrimoniului societar, distinct de patrimoniile asociaților societății.
De asemenea, creditorii sociali[56] vor urmări mai întîi ”bunurile comune ale asociaților”, respectiv bunurile din patrimoniul social și, în subsidiar, bunurile proprii ale asociaților, aceștia avînd beneficiul de discuțiune pentru a se apăra de urmărirea directă a creditorilor sociali.
Așadar, asociații răspund cu patrimoniul personal pentru pasivul social în subsidiar și proporțional cu aportul lor la patrimoniul social, numai dacă creditorii social nu și-au îndestulat creanțele prin urmărirea bunurilor patrimoniului societar [art. 1920–art. 1947].
Ca o consecință a segregării patrimoniilor, creditorii personali ai asociaților nu pot urmări bunurile din patrimoniul societar [art. 1920 alin. (2) C. civ.]. Ei se vor putea îndrepta numai împotriva părții ce se cuvine asociatului debitor la lichidarea patrimoniului societar sau la pierderea calității sale de asociat.
La lichidarea societății, bunurile societății vor fi tranformate în bani pentru plata datoriilor societății; Activul net va fi utilizat pentru restituirea aporturilor asociaților la capitalul social; diferența rămasă constituie profit și va fi repartizat asociaților, proporțional cu partea fiecăruia la beneficii, respectiv cu contribuția la capitalul social, cu excepția prevederilor contrare din contractul de societate sau din hotărîrea asociaților. Bunurile societății ce nu au fost vîndute, vor fi împărțite în natură potrivit regulilor aplicabile împărțirii bunurilor comune.
Și nu în ultimul rînd, în art. 1946 alin. (3) C. civ.[57] se arată că, la lichidarea societății simple, este posibilă restituirea bunului adus ca aport (prin transfer de proprietate) dacă bunul se află încă în masa patrimonială (afectată desfășurării activității societății simple n.n.). În această modalitate, se recunoaște, expres, existența unei mase patrimoniale distincte utilizată pentru activitatea societății.
Prin urmare, patrimoniul social al societății simple are toate caracteristicile unei mase patrimoniale autonome afectată desfășurării activității societății simple, și ne aflăm în prezența unui patrimoniu de afectațiune proprietatea comună a asociaților societății, fiecare asociat deținînd o cotă-parte din aceasta, proporțional cu aportul său la capitalul social, respectiv la patrimoniul social.
În concluzie, patrimoniul societar este un patrimoniu de afectațiune comun al asociaților societății simple.
În ceea ce privește patrimoniul de afectațiune al întreprinderii familiale, problematica titularității sale este asemănătoare cu cea a patrimoniului societar.
În temeiul O.U.G. nr. 44/2008[58], întreprinzatorii ce desfașoară activități economice ca persoane fizice autorizate, titulari ai întreprinderii individuale sau ca membrii ai unei întreprinderi familiale își pot constitui diviziuni patrimoniale afectate desfășurării unei activități, separat de gajul general al creditorilor personali ai acestora.
Toate patrimoniile de afectațiune consacrate de O.U.G. nr. 44/2008 sînt patrimonii de afectațiune (comerciale), iar dintre acestea doar patrimoniul de afectațiune al întreprinderii familiale ridică problema titularității sale, întrucît întreprinderea familială, constituită din 2 sau mai mulți membri ai unei familii, nu este o persoană juridică [art. 30 alin. (1) O.U.G. nr. 44/2008].
Astfel, întreprinderea familială este o entitate funcțională care nu are un patrimoniu propriu, dar prin acordul de constituire a întreprinderii familiale sau printr-un act adițional membrii acesteia pot stipula constituirea unui patrimoniu de afectațiune [art. 30 alin. (2) O.U.G. nr. 44/2008] și cotele de participare a membrilor la constituirea acestui patrimoniu.
Pentru obligațiile contractate în exploatarea întreprinderii familiale membrii acesteia răspund solidar și indivizibil cu patrimoniul de afectațiune cînd acesta a fost constituit și, în completare, cu întreg patrimoniul lor, corespunzător cu cotele de participare la veniturile nete ale întreprinderii [art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008] .
Suplimentar, definiția dată patrimoniului de afectațiune (comercial) al întreprinderii familiale indică cu claritate faptul că acesta aparține membrilor întreprinderii familiale: patrimoniul de afectațiune reprezintă ”totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor (…) membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituită ca o fracţiune distinctă a patrimoniului (…) membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora” [art. 2 lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008]. Desigur, textul legal menționat consacră atît segregarea patrimoniilor asociaților cît și a creditorilor acestora.
Ca atare, patrimoniul de afectațiune al întreprinderii familiale nu este stăpînit de întreprinderea familială și nu este proprietatea acesteia. El este constituit de membrii întreprinderii familiale și este afectat desfășurării activității întreprinderii familiale.
Așadar, patrimoniul de afectațiune al întreprinderii familiale este un patrimoniu (de afectațiune) comun ce include atît participațiile inițiale ale membrilor săi, cît și bunurile dobîndite pentru activitatea întreprinderii[59], patrimoniu comun asupra căruia membrii întreprinderii familiale au un drept de proprietate comun, pe cote-părți stabilite prin acordul de constituire al întreprinderii sau prin act adițional.
În concluzie, patrimoniul întreprinderii familiale și cel al societății simple[60] sînt patrimonii de afectațiune comune[61], ”stăpînite în comun de titularii a două sau mai multe patrimonii distincte”[62], asupra cărora asociații au un drept de proprietate comună pe cote-părți, fiecare asociat fiind titularul unei cote-părți din patrimoniul de afectațiune [art. 623 alin. (1) C. civ.].
În niciunul dintre aceste cazuri analizate nu ne aflam în situația consacrării unui patrimoniu (de afectațiune) fără titular[63] ca breșă în teoria subiectivă a patrimoniului.
De asemenea, patrimoniul fiduciar, patrimoniul de afectațiune cu o configurație extrem de specială, are un titular. Dispozițiile art. 773 teza finală din C. civ. sînt explicite în sensul că masa patrimonială fiduciară este un patrimoniu autonom în cadrul patrimoniului general al fiduciarului. Așadar, titularul patrimoniului fiduciar este fiduciarul, independent de tipul de proprietății fiduciare: ”proprietate atenuată și imperfectă”[64] sau proprietate condițională.
Și nu în ultimul rînd, nici dreptul de a înstrăina patrimoniile de afectațiune prin acte între vii nu afectează și nu produce nicio breșă în teoria subiectivă a patrimoniului general văzut ca atribut al personalității ce justifică inalienabilitatea sa, întrucît patrimoniile de afectațiune nu preiau această caracteristică a patrimoniului general.
7. Concluzii
Patrimoniul de afectațiune nu este un patrimoniu general, ci este o creație nouă, a cărei existență este hotărîtă de titularul patrimoniului general în cazurile autorizate de lege.
Aceasta înseamnă că existența patrimoniilor de afectațiune nu este indisolubil legată de o persoană, întrucît o persoană are libertatea să decidă dacă constituie sau nu a un patrimoniu de afectațiune. Este vorba despre un drept potestativ.
Nefiind un atribut al personalității, patrimoniul de afectațiune nu preia integral matricea genetică, ADN-ul patrimoniului ”mamă”, respectiv natura juridică și caracteristicile patrimoniului general, și se desprinde de principala dogmă a teoriei subiective a patrimoniului.
Pe acest fundament putem stabili și accepta atît natura juridică duală a patrimoniului de afectațiune: universalitatea juridică și bun mobil incorporal, precum și caracterele speciale ale acestuia, printre care se remarcă alienabilitate sa.
Modificările produse de reglementarea patrimoniilor de afectațiune asupra teoriei patrimoniului sînt substanțiale, dar ele nu reprezintă breșe în teoria subiectivă a patrimoniului în privința titularității și a unicității acestuia, ci numai sub aspectul caracterului său unitar.
Natura specială a patrimoniului de afectațiune justifică desprinderea acestuia de teoriile patrimoniului general, autonomizarea și particularizarea sa.
[1] În Institute, Gaius indica trei piloni ai dreptului civil: personae, res, actiones, dreptul operînd într-o multitudine de relații între persoane și bunuri. A se vedea Reinhard Zimmermann, The Law of Obligations: Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford University Press, 1996, p. 25-26.
[2] Art. 535 C. civ.: Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
[3] Art. 542 C. civ.: (1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunuri imobile și drepturile reale asupra acestora. (2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunuri mobile.
[4] Art. 810 C. civ. it.: Sono beni le cose che possono formare oggetto di diritti.
[5] Art. 520 C. civ. fr.: Sont des biens, au sens de l’article précédent, les choses corporelles ou incorporelles faisant l’objet d’une appropriation, ainsi que les droits réels et personnels tels que définis aux articles 522 et 523.
[6] În jurisprudența CEDO, creanța este o valoarea patrimonială și intră în domeniul de aplicație a noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece există ”cel puțin o speranță legitimă de a putea obține rambursarea sumei litigioase”, CEDH, decizia din 16 aprilie 2002, S.A. Dangevillec/France, Recuiel 2002-III, §48; În toate cazurile, creanța este un bun în sensul Convenției, doar atunci cînd este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de puterea lucrului judecat (Comis. EDH, rap. 1 octombrie 1975, nr. 5849/1972, Muller C/Autriche, DR nr. 3, p. 25 și urm.; 5 octombrie 1977, nr.7459/1976, X c/italie, DR nr. 11, p. 114 și urm.), Apud. C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, I, Drepturi şi libertăţi (denumită în continuare Convenția), Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, n. 526, p. 973-974.
[7] M. Boudot, Droit de biens, Plan du Cours, 2009, p. 3. Disponibil aici.
[8] Cu privire la exclusivitatea dreptului de proprietate, a se vedea V. Stoica, Drept civil 2013, op. cit., p. 125 – 126; O. Ungureanu, C. Munteanu, Conținutul și definiția dreptului de proprietate în lumina noului Cod civil, în RRDP nr. 3/2013.
[9] A se vedea Frederic Zenati-Castaing, Th. Revet, Les biens, PUF Coll. Droit fondamental, 3e éd. 2008, p. 21, nota 2 și 3.
[10] A se vedea R. Rizoiu, Ipoteca bunurilor incorporale: Cum urmărești ceea ce nu vezi?, în Revista Română de Drept Privat nr. 4 /2015. Disponibil aici.
[11] A se vedea O. Ungureanu, Consideraţii asupra noţiunii şi definirii bunurilor, în Revista Românnă de Drept Privat nr. 3/2008.
[12] C. Hamangiu și colab., Tratat de drept civil român, vol. I, op. cit., p. 526, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, 1998, p. 34., n. 54.
[13] Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I, Băicoianu Al., Tratat de Drept Civil Român, vol. 1, (în continuare Hamangiu și colab., Tratat, I) Editura All, 1996, p. 526.
[14] Ibidem, p .528.; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolea, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 75.
[15] A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 384.
[16] A se vedea Gardies J.-L., La chose et le droit sur la chose dans la doctrine du droit de Kant, Arch. phil. du droit 1979, p. 139-149 (143); Villey M., Les biens et les choses, préface historique, Arch. phil. du droit 1979, p. 1-7 (2).
[17] Art. 542 C. civ.: (1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunuri imobile și drepturile reale asupra acestora. (2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunuri mobile.
[18] A se vedea R.Rizoiu, Accesoriul poate transforma principalul? Despre natura bunului ipotecat, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2015. Disponibil aici.
[19] Critica definiției legale a bunurilor din art. 535 C. civ. și necesitatea amendării acesteia, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, op. cit., pp. 386-387.
[20] Frederic Zenati-Castaing, Th. Revet, Les biens, op. cit., p. 33 n. 8.
[21] Așa cum s-a susținut în literatura de specialitate, din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate nu ar trebui confundat cu obiectul dreptului de proprietate, iar dacă drepturile patrimoniale sînt bunuri incorporale, atunci și dreptul de proprietate ar trebui inclus în categoria bunurilor incorporale, V. Stoica, Drept civill. Drepturi reale principale, Ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2013, (în continuare Drept civil 2013), p. 44; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, Ed. All, 1998, p. 34-35.
[22] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală. Conform Noului Cod civil (denumit în continuare Curs 2011) Ed. Hamangiu, 2011, p. 74.
[23] Gh. Beleiu, Drept civil român, op. cit., p. 94.
[24] În sistemul de common law nu sînt stăpînite bunuri în sens de apropriere fizică, ci se dețin drepturi în bunuri, în sens de apropriere metafizică, P. Mattews, op. cit., p. 315.
[25] M. Raczynska, Parallels between the civilian separate patrimony, real subrogation and idea of property in a trust fund, în L. Smith, The World of the Trust, Cambridge Univerity Press, 2013, p. 475.
[26] Fr. Zenati, Notă la decizia din 22 iunie 1993 a secţiei comerciale a Casaţiei franceze, în „Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 4/1994, p. 888, apud R. Rizoiu, Garanția reală mobiliară asupra universalităților de bunuri, în Revista Pandectele Române nr. 3/2005. Disponibil aici.
[27] R. Rizoiu, Garanția reală mobiliară asupra universalităților de bunuri, op. cit. Disponibil aici.
[28] A se vedea V. Stoica, Drept civil 2013, op. cit., p. 19-20.
[29] P. Mattews, The trust and the civil law notion of property, în L. Smith, The World of the Trust, op. cit., p. 324.
[30] Ch. Larroumet, Droit civil. Les biens. Droits réels principaux, t. II, 4e éd. Economica, Paris, 2004, nr. 18, apud. O. Ungureanu, C. Munteanu, Conținutul și definiția dreptului de proprietate în lumina noului Cod civil, op. cit.
[31] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, L. Pop, Introducere în dreptul civil, op. cit., pp. 386-387; R. Rizoiu, Ipoteca asupra bunurilor incorporale: Cum urmărești ceea ce nu vezi?, op. cit., p. 13.
[32] În același sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs 2011, op. cit., p. 78.
[33] Art. 792 alin. (1) C. civ.: Persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia.
[34] Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, publicată în M. Of. Partea I nr. 448/24.11.1998, cu modificările și completările ulterioare.
[35] O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în M. Of. Partea I nr. 569/30.06.2006, cu modificările și completările ulterioare.
[36] Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată în M. Of. Partea I nr. 123/20.02.2007, cu modificările și completările ulterioare.
[37] C. Hamangiu și colab., Tratat, I, op. cit., n. 1589, p. 523.
[38] ”Orice creaţie non-palpabilă a gândirii juridice trebuie cantonată în categoria bunurilor incorporale”, P. Catala, apud. R. Rizoiu, Ipoteca bunurilor incorporale: Cum urmărești ceea ce nu vezi? Disponibil aici.
[39] A se vedea V. Stoica, Drept civil 2013, op. cit., p. 10.
[40] A. Oprea, Observații privind patrimoniul de afectațiune în dreptul românesc, în în R. Bufan, R. Catană, L. Bercea, Dreptul comercial la confluența a două coduri, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 195.
[41] În același sens, a se vedea Valeriu Stoica, Drept Civil, op. cit., p. 11; Andrea Annamaria Chiș, Obiectul cărţii funciare în lumina Noului Cod civil – dispoziţii speciale privind înscrierea drepturilor tabulare, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2012, n. 2.1.3. Disponibil aici.
[42] Potrivit art. 31 alin. (3) C. civ: Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.
[43] Art. 31 C. civ.: alin. (1): Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia; alin. (2): Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
[44] Expresia provine de la H. Gazin, Essai critique sur la notion du patrimoine dans la doctrine classique, Paris, Librairie nouvelle de droit et de jurisprudence, 1910, p. 254 și urm., apud. Alexandra Popovici, Le patrimoine d’affectation. Nature, culture, rupture, teză LL. M., 2012, p. 17. Disponibil aici.
[45] În același sens, a se vedea St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a IV-a, actualizată, Ed. Universul Juridic, 2014, pp. 96-97. Distinsul privatist asimilează fondul de comerț patrimoniului de afectațiune și stabilește natura juridică a celui din urmă ca fiind un bun mobil incorporal.
[46] A se vedea L. Tuleașcă, Parimonul de afectațiune – Instrument în derularea afacerilor, în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 6/2014; În același sens, a se vedea A. Oprea, Observații privind patrimoniul de afectațiune în dreptul românesc, în R. Bufan, R. Catană, L. Bercea, Dreptul comercial la confluența a două coduri, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 206.
[47] Patrimoniul este o realitate ce însoțește o persoană pe tot parcursul existenței sale, dar la moartea titularului dispare legătura dintre persoană și patrimoniu, și acesta va fi transmis moștenitorilor defunctului.
[48] Opinie contrară în Irina Sferdian, Patrimoniul profesional individual afectat desfășurării unei profesii liberale în reglementarea Codului Civil (Legea nr. 287/2009), în Revista Dreptul nr. 7/2012, p. 50; E. Chelaru, în Baias și colab., Noul Cod civil, op. cit., p. 35.
[49] În acest sens, a se vedea Gheorghe Piperea, Drept Comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, 2012, p. 60; Roxana-Mariana Popescu, Evelina Oprina, Fiducia și implicațiile acesteia asupra executării silite, Revista Româna de Executare Silită nr. 4/ 2011, p.72; Radu Catană, Drept Comercial. În PowerPoint, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 97; A. Oprea, op. cit., p. 201; Pentru aceeași opinie raportată la Codul Civil Quebec, a se vedea: Macdonald, Reconceiveing the Symbols of Property: Universalities, Interests and other Heresies, McGill Law Journal, vol. 39, 1994, pp. 776-777. Disponibil aici.
[50] E. Chelaru în Flavius Baias și colab., Noul Cod Civil, op. cit., p. 35; Irina Sferidan, Patrimoniul profesional individual afectat desfașurării unei profesii liberale în reglementarea Codului civil (Legea nr. 287/2009), Revista Dreptul nr. 7/2012, p. 44; În sensul menținerii caracterului unitar al patrimoniului, a se vedea: Valeriu Stoica, Patrimoniul de afectațiune – continuitate și reforma, Revista Română de Drept Privat nr. 2/2013, p. 22;
[51] A se vedea, L. Tuleașcă, Executarea patrimoniilor de afectațiune, Revista Română de Executare Silită nr. 2/2015; L. Tulească, Patrimoniul de afectațiune – instrument în derularea afacerilor, op. cit.
[52] Al. Popovici, Le patrimoine d’affectation. Nature, culture, rupture, teză LL. M., 2012, p. 17. Disponibil aici.; a se vedea Charlaine Bouchard, La personnalite morale demythifiee, Ed. Les Presses de l¢ Universite Laval, Quebec, 1997, pp. 215-216. Disponibil aici.
[53] A se vedea S. Angheni, Raporturile juridice dintre profesioniștii-comercianți, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 119.
[54] Gh. Piperea în St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților, Comentariu pe articole, Ed. 5, Ed. C.H. Beck, 2014, p. 43.
[55] În același sens, a se vedea Gh. Piperea în Fl. A. Baias și colab., Noul Cod civil, op. cit., p. 1911.
[56] În Codul civil este utilizată și sintagma inadecvată: ”creditorii comuni ai asociaților”, cu referire la creditorii societății simple.
[57] Art. 1946 alin. (3) C. civ.: Dacă bunul adus în proprietate se află încă în masa patrimonială, acesta va fi restituit, la cererea asociatului, în natură, cu obligaţia plăţii unei sulte, dacă este cazul.
[58] O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activității economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale, publicată în M. Of. Partea I nr. l 328 din data de 25 aprilie 2008, cu modificarile și completările ulterioare.
[59] Art. 32 alin. (3) din O.U.G. nr. 44/2008: ” Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant (…). Bunurile dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele prevăzute la art. 29 alin. (1) sau la art. 30 alin. (3), după caz.”
[60] Entități fără personalitate juridică conform prevederilor art. 1892 alin. (1) C. civ. și art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008.
[61] Patrimoniul profesional comun reprezintă o modalitate juridică a patrimoniului; pentru distincția între modalitățile dreptului de proprietate și modalitățile patrimoniului, a se vedea V. Stoica, Drept civil 2013, op. cit., p. 278.
[62] A se vedea V. Stoica, Drept civil 2013, op. cit., p. 20-21 și p. 278.
[63] Pentru o altă opinie, a se vedea A. Oprea, op. cit., n. 20, p. 203.
[64] F. Barriere, Le reception du trust au travers de la fiducei, Ed. Litec, Paris, 2004, nr.412, apud. M. Harosa, Scurte considerații asupra fiduciei în reglementarea noului Cod civil, Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 9/2013, n. 3. Disponibil aici.
Conf. univ. dr.Luminita Tuleașca
sursa: juridice.ro
