„Anularea cererii nu intervine în mod automat, pentru orice lipsuri formale ale cererii de chemare în judecată. Fiind o sancţiune de natura să îngrădească, fie şi temporar, accesul reclamantului la justiţie, care este o componentă a dreptului constituţional şi convenţional la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 din Constituţie si art. 6 par. 1 din CEDO) această sancţiune trebuie să fie proporţională cu motivele care o justifică. Ideea de proporţionalitate între ingerinţa într-un drept fundamental şi motivul de interes public care o justifică trebuie să devina una firească, de natură a orienta interpretarea şi aplicarea cotidiană a normelor procesuale. Aşadar, nu orice viciu formal, ci un viciu de o anumită gravitate ar trebui să atragă anularea cererii.
Dincolo de acest aspect, se impune abordarea unei interpretări sistematice şi teleologice a dispoziţiilor art. 200 NCPC. Aceste dispoziţii nu pot fi absolutizate şi detaşate din contextul principiilor fundamentale ale procesului civil şi al celorlalte prevederi din Noul cod de procedură civilă. Este absolut necesar ca instanţa să aibă în vedere scopul urmărit de legiuitor la edictarea dispoziţiei legale, pentru a se aplica textul legal de aşa manieră încât să răspundă acestui scop, iar nu într-o manieră excesiv de formalistă şi de rigidă care nu ţine seama de intenţia reală a legiuitorului. Astfel, instanţa apreciază că miza litigiului pentru părţi şi necesitatea soluţionării grabnice ar trebui să primeze faţă de necesitatea complinirii unor lipsuri mai puţin formale, care nu sunt de natură a afecta – cel puţin nu in mod iminent, nemijlocit – buna desfăşurare a judecăţii şi finalitatea procedurii prealabile scrise.” (Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, portal.just.ro)
