1. Prevederi legale relevante pentru prezenta analiză
(i) Prevederi legale cuprinse în Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
Art. 2 alin. (1): „Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege”.
Art. 2 alin. (12): „Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a)-f)”.
(ii) Prevederi legale cuprinse în Noul Cod de procedură civilă
Art. 21: „(1) Judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale.
(2) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii”.
Art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. f):„Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:
1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
f) refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, în situaţiile în care a acceptat, potrivit legii”.
Art. 227: ”(1) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi.
(3) În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere. Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de informare” .
2. Scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligativității participării la şedinţa de informare privind medierea
Corecta aplicare a unui text de lege presupune, printre altele, și înțelegerea exactă a rațiunii edictării sale, căreia îi corespunde o finalitate urmărită de legiuitor. Analiza scopului urmărit de legiuitorul român prin instituirea procedurii prealabile a participării la şedinţa de mediere trebuie privită într-un context mai larg, cel al tendințelor europene în materie.
Astfel, Rezoluţia Parlamentului European din 13 septembrie 2011 referitoare la punerea în aplicare a Directivei privind medierea în statele membre, impactul acesteia asupra medierii şi acceptarea sa de către instanţe (2011/2026 (INI)) reţine că obiectivul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială este acela „de a promova soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor, încurajând utilizarea medierii şi asigurând o relaţie echilibrată între mediere şi procedurile judiciare”. Totodată, se arată că directiva vizează, pe lângă caracterul previzibil, stabilirea unui cadru care să menţină principalul avantaj al medierii, flexibilitatea, iar aceste două trăsături, previzibilitatea şi flexibilitatea, ar trebui să ghideze statele membre în momentul elaborării legilor naţionale de punere în aplicare a directivei.
O menţiune importantă cuprinsă în acest document este aceea a recunoaşterii posibilităţii statelor de a prevedea, în temeiul art. 5 alin. (2) din Directiva 2008/52/CE, că, înainte sau după începerea procedurilor judiciare, recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancţiuni, cu condiţia ca, în acest mod, părţile să nu fie împiedicate să îşi exercite dreptul de acces la instanţe.
Pe de altă parte, Raportul Parlamentului European din 13 octombrie 2011 referitor la soluţionarea alternativă a litigiilor în materie civilă, comercială şi de familie (2011/2117(INI)) a consemnat că unul dintre principalele obstacole în cale utilizării mecanismelor alternative de soluţionare a litigiilor, printre care şi medierea, îl reprezintă „reticenţa întreprinderilor de a recurge la aceste mecanisme”, fiind necesară „o ameliorare a informaţiilor cu caracter general în legătură cu drepturile şi aplicarea lor, precum şi a informaţiilor specifice privind mecanismele ADR (mecanismele de soluţionare alternativă a litigiilor – n.n.), inclusiv privind existenţa, funcţionarea şi sediul acestora”.
Așadar, concluzia surprinzătoare este că problema generală la nivelul Uniunii Europene, care afectează eficiența metodelor alternative de soluționare a disputelor în general, și a medierii în particular, o reprezintă necunoaşterea instituției şi a avantajelor acesteia. Pe cale de consecință, statele membre sunt, în mod firesc, îndemnate și încurajate să recurgă la mijloace eficiente de popularizare a medierii, printre acestea regăsindu-se chiar și posibilitatea de a institui sancțiuni și obligații în sarcina justițiabilor. Intrumentele eficiente pe care le are la îndemână legiuitorul național pentru atingerea acestui deziderat sunt stimulentele şi sancţiunile.
Pe de altă parte, se impune a sublinia și faptul că scopul imediat urmărit întotdeauna de stat în momentul în care legiferează și promovează o metodă alternativă de soluționare a disputelor îl reprezintă întotdeauna degrevarea instanțelor judecătorești și, implicit, mai buna funcționare a justiției (prin eliminarea acelor pricini care pot fi soluționate altfel decât prin intermediul justiției etatice). În condițiile în care supra-încărcarea instanțelor judecătorești este o problemă cu care se confruntă majoritatea statelor europene, cu consecințe directe asupra duratei de soluționare a pricinilor, dar și asupra calității actului de justiție, încurajarea utilizării metodelor alternative este și trebuie să fie o prioritate a legiuitorului național.
În perfectă consonanță cu tendințele europene și chiar cu obligațiile ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene, legiuitorul român a făcut uz atât de stimulente cât și de sancțiuni. Astfel, stabilirea unei proceduri prealabile obligatorii este o măsură legislativă energică, menită nu doar să asigure posibilitatea, ci şi să instituie obligativitatea cunoaşterii de către justiţiabili a avantajelor şi implicaţiilor medierii. Legiuitorul român a stabilit și o serie de stimulente (restituirea taxei judiciare de timbru, un regim juridic flexibil și rapid pentru asigurarea executorialității acordului de mediere) şi care dublează sancțiunile folosite pentru atingerea obiectivelor evocate[1].
Preambulul Ordonanţei de Urgenţă nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe care, la art. VI, a prevăzut intrarea în vigoare a art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator la data de 1 august 2013, indică și motivele care au stat la baza amânării intrării în vigoare a prevederilor referitoare la aplicarea sancţiunii inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în cazul neîndeplinirii de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea. Astfel, se arată că amânarea s-a impus pentru o perioadă necesară evaluării eficacităţii noii sancţiuni, raportat la finalitatea urmărită, şi anume popularizarea şi încurajarea recurgerii la procedura medierii.
Așadar, dincolo de toate explicațiile privind contextul european, legiutorul declară expres că ceea ce urmărește este popularizarea medierii. În acest context, este lesne de înțeles că sancțiunea inadmisibilității nu este un scop în sine, ci dimpotrivă, un „rău procesual” necesar. Astfel, în ipoteza în care se instituie o sancțiune pentru a încuraja justițiabilii să adopte o anume conduită, sancțiunea nu poate fi decât una îmbrăcată în mănuși de catifea, regimul său procesual urmând a fi adaptat corespunzător.
3. Regimul juridic al excepţiei de inadmisibilitate
(i) Reglementarea naturii relative a excepţiei de inadmisibilitate. Consecinţe
Participarea la şedinţa de informare privind avantajele medierii este reglementată ca o procedură prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, procedura prealabilă este o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune[2], neîndeplinirea acesteia fiind sancţionată cu respingerea cererii ca inadmisibilă[3].
Analizând natura interesului ocrotit prin instituirea procedurii prealabile, s-a arătat că acesta vizează „evitarea sesizării instanţelor şi încărcării rolului acestora cu cereri care pot fi rezolvate pe cale amiabilă, deci un interes general”[4]. Analiza de mai sus, privind scopul urmărit de legiuitor la edictarea acestei norme, nu face decât să confirme această concluzie. Condiţionând însăşi sesizarea instanţei de efectuarea procedurii prealabile, legiuitorul a înţeles să nu lase la latitudinea părţilor stabilirea împrejurării dacă urmează sau nu procedura prealabilă, interesul ocrotit prin instituirea acestei obligaţii fiind unul general.
După cum în mod elocvent a reţinut doctrina recentă, „dreptul de a sesiza instanţa nu constituie un drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite aplicate de către stat, în măsura în care acestea nu restrâng accesul recunoscut al unei persoane la o instanţă astfel încât dreptul în discuţie să fie atins în însăşi substanţa sa, cu excepţia situaţiilor în care limitările urmăresc un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit”[5].
În ceea ce priveşte obligaţia de a parcurge procedura de participare la şedinţa privind avantajele medierii, limitarea constă în instituirea expresă a sancţiunii inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, prevăzută la art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Normele legii speciale se completează cu prevederile legii generale – Noul Cod de procedură civilă care, la art. 193 alin. (2) stabileşte că „Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii”, fiind aşadar vorba despre un regim juridic specific excepțiilor relative, aptă de a fi valorificată sau acoperită ca urmare a manifestării de voinţă a pârâtului.
Or, potrivit art. 9 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă „Dacă legea specială nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanţei ori calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură civilă”. În condiţiile în care Legea nr. 192/2006 nu derogă de la prevederile Noului Cod de procedură civilă, sunt aplicabile dispoziţiile acestuia din urmă privind caracterul relativ al sancţiunii neîndeplinirii procedurii prealabile, regimul juridic al inadmisibilităţii în această materie fiind deci expres stabilit de normele Noului Cod de procedură civilă.
Așadar, coordonatele regimului juridic al inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca sancţiune a neîndeplinirii procedurii prealabile de participare la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sunt cele specifice unei excepţii relative[6], cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de clasificare, în ciuda faptului că excepția procesuală este una absolută.
Opțiunea legiuitorului în acest sens a fost materializată pentru prima oară prin Legea micii reforme, soluția fiind păstrată de Noul Cod de procedură civilă. În condițiile în care scopul declarat al celor două acte normative a fost acela de modernizare a legislației procesuale care trebuie, printre altele, să asigure premisele teoretice ale unei judecăți rapide și predictibile, este evident că o asemenea soluție se impunea. Dincolo de interesul ocrotit de norma juridică, o excepție absolută poate fi invocată chiar și direct în recurs, ceea ce poate conduce și la o nedorită prelungire a cursului judecății din acestă pricină.
Prin prisma regimului juridic stabilit de legiuitor pentru excepția inadmisibilităţii, pârâtul devine beneficiarul obligaţiei reclamantului de participare la şedinţa de informare. Practic, pârâtul este cel care poate beneficia de șansa soluționării extrajudiciare a cauzei. În ceea ce îl privește pe pârât, acesta nu este ținut să participe la ședința de informare privind avantajele medierii sau, mai bine zis, nu poate fi sancționat în ipoteza în care nu dorește să o facă. Sancţiunea inadmisibilităţii nu poate fi aplicată decât faţă de reclamant, ca titlular al obligaţiei de a participa la şedinţa de informare.
În condițiile în care regimul juridic al excepției este unul clar stabilit de legiuitor, se pune întrebarea dacă mai prezintă relevanţă analiza naturii sale juridice, respectiv, dacă inadmisibilitatea este sau nu o sancţiune de sine-stătătoare, iar, în caz afirmativ, care este configuraţia regimului juridic căruia i se supune. Pentru considerentele expuse în cele ce urmează, socotim un asemenea demers util, mai ales prin prin prisma consecințelor practice ce decurg din posibilele răspunsuri.
(ii) Consideraţii teoretice privind excepția inadmisibilității. Efecte practice
În dreptul român, inadmisibilitatea nu este reglementată ca excepţie de sine-stătătoare, de-a lungul timpului, doctrina consemnând mai multe teorii cu privire la acest incident procedural.
Astfel, într-o opinie[7], s-a susţinut că inadmisibilităţile sunt mijloace de apărare cu o natură juridică mixtă, o categorie nouă de excepţii, dar cu efecte mai energice decât excepţiile deja reglementate, neputând fi încadrate nici în rândul excepţiilor de procedură, nici în rândul excepţiilor de fond.
Într-o altă opinie, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte inadmisibilităţile, „este greu să le găsim un punct comun care să nu se suprapună cu trăsăturile categoriilor deja existente şi care să justifice autonomizarea excepţiei de inadmisibilitate”[8], teza unei categorii distincte fiind criticată drept „o artificială încercare de a consacra o instituţie distinctă, de cea a excepţiilor”[9].
În acelaşi sens, doctrina[10] a consemnat că nu există o categorie distinctă a inadmisibilităţilor, acestea putând îmbrăca fie forma excepţiilor de procedură, fie forma excepţiilor de fond, fie forma unei simple apărări.
Independent de calificarea inadmisibilităţilor drept o categorie distinctă de incidente procedurale, este de necontestat natura neomogenă a acestora, modalitatea de respingere a unei acţiuni ca inadmisibilă putându-se datora unei game extinse de excepţii procesuale.
O teză care se detaşează de dezbaterea asupra existenţei unei categorii distincte este aceea potrivit căreia inadmisibilitatea este „efectul spre care tinde excepţia, modalitatea specifică prin care acţiunea se respinge”, „vehiculul procesual” de invocare a „incidentului procesual”[11].
În doctrina recentă[12] s-a apreciat că, în cazul în care excepţia inadmisibilităţii este fundamentată pe culpa reclamantului însuşi, în măsura în care există o dispoziţie legală care să prevadă expres sancţiunea inadmisibilităţii, aceasta îmbracă forma unei apărări în sens strict, iar nu a unei excepţii procesuale.
În acest context, este de interes întrebarea dacă, prin intermediul reglementării inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca urmare a neparticipării la şedinţa de informare privind medierea, legiuitorul a intenţionat să reglementeze o sancţiune procedurală de sine-stătătoare sau un caz special de valorificare a unei nulităţi procedurale.
Sub acest aspect, s-a reţinut[13] că acţiunea formulată fără îndeplinirea procedurii prealabile ar trebui respinsă ca inadmisibilă, îndeplinirea procedurii prealabile reprezentând o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune. Cu alte cuvinte, formularea cererii de chemare în judecată cu nerespectarea procedurii prealabile consituie un fine de neprimire, fiindcă reclamantul s-a adresat instanţei de judecată înainte de a se naşte dreptul la acţiune, mai exact posibilitatea concretă de a îl exercita.
Îndeplinirea procedurii prealabile este o cerinţă extrinsecă de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, care condiţionează legala sesizare a instanţei, fiind indisolubil legată de exercițiul dreptului material la acţiune.
Astfel fiind, Noul Cod de procedură civilă stabileşte, în cuprinsul art. 40 alin. (1) şi art. 57, dincolo de orice îndoială, incidenţa sancţiunii nulităţii absolute sau relative ca urmare a încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile. Încălcarea dispozițiilor imperative care instituie o condiție specială pentru exercițiul dreptului la acțiune se încadrează, în ipoteza descrisă de art. 40 din Noul Cod de procedură civilă. Pentru rigoare, subliniem că această condiție specială are o natură specifică și nu se subsumează excepției lipsei capacității de exercițiu, astfel cum este aceasta reglementată de art. 57 din Noul Cod de procedură civilă[14].
Prima concluzie ar fi aceea că ni se pare dificil de acceptat teza conform căreia inadmisibilitatea este o sancțiune procedurală de sine stătătoare. Sancțiunile procesuale sunt cele prevăzute de lege, iar dispozițiile Noului Cod de procedură civilă, coroborate cu cele ale legii speciale, nu conduc, în opinia noastră, la concluzia că legiuitorul a urmărit să instituie o sancțiune procesuală nouă, în plus față de cele prevăzute de codul de procedură. Inadmisibilitatea este, deopotrivă, o excepție procesuală (calificată ca atare de leguitor) și o modalitate specifică de respingere a formei de exercițiu a acțiunii civile exercitate cu încălcarea condițiilor prevăzute pentru valabilitatea sa.
Pe de altă parte, credem că formularea cererii de chemare în judecată cu încălcarea dispozițiilor legale (sau convenționale) care instituie o procedură prealabilă obligatorie, reprezintă un caz de nulitate procedurală. Astfel, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată cu nerespectarea procedurii prealabile a participării la şedinţa de informare asupra medierii nu este o sancţiune distinctă, ci un caz de nulitate – nulitatea este sancțiunea, iar inadmisibilitatea este haina juridică pe care o îmbracă excepția prin intermediul căreia această nulitate este valorificată.
Consecințele practice ce decurg din această din urmă concluzie sunt importante, întrucât regimul juridic al nulității actelor de procedură include și următoarele aspecte:
– Art. 177 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă – obligația judecătorului de a dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului;
– Art. 177 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă – actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia[15].
Incidența acestor dispoziții legale ar face ca efectul distructiv al nulității să fie unul diminuat semnificativ, în condițiile în care informarea cu privire la avantajele procedurii de mediere este întotdeauna posibilă, chiar și în timpul sau în fața instanței de judecată.
(iii) Eficiența și efectele practice ale excepției inadmisibilităţii
Potrivit art. 2 alin. (13) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator: „Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris”.
Fără a antama la acest moment o discuţie asupra necesităţii şi oportunităţii ca alte persoane decât mediatorul să efectueze procedura de informare asupra avantajelor medierii, dorim a analiza dintr-o perspectivă strict procedurală consecințele sus-menționatei dispoziții legale.
Având în vedere consacrarea cel puţin terminologică a caracterului prealabil al medierii, nu putem să nu ne întrebăm cum ar putea judecătorul să contribuie la îndeplinirea unei proceduri prealabile introducerii cererii de chemare în judecată în condiţiile în care, pentru a lua cunoştinţă de situaţia litigioasă dintre părţi, judecătorul trebuie să fie sesizat prin cererea de chemare în judecată, or, procedura prealabilă nu se poate desfăşura decât anterior înregistrării cererii de chemare în judecată.
În acest sens, prevederile art. 193 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă sunt neechivoce: „Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cerere de chemare în judecată.”
Din perspectiva procedurală în discuție, singura raţiune a prevederii potrivit căreia nu numai mediatorul poate realiza această procedură nu poate fi decât aceea de a sublinia că procedura de informare asupra avantajelor medierii nu este esențialmente și întotdeauna prealabilă, putând fi realizată şi de judecător, ulterior învestirii sale cu soluţionarea pricinii, pe parcursul judecării cauzei. De asemenea, aceeași procedură poate fi realizată chiar de către avocat, inclusiv în timpul judecății sau chiar în faţa instanţei de judecată. În fine, este evident că avocatul poate sa realizeze procedura de informare privind avantajele medierii propriului client, interpretarea contrară[16] fiind absurdă și nefiind în niciun fel sprijinită de logica și finalitatea dispozițiilor legale analizate. Așadar, elementul cheie îl constituie obligativitatea, iar nu caracterul prealabil, de la care însăși legea recunoaște, implicit, că pot exista excepții.
Fiind cert că instanța poate să efectueze ea însăşi această procedură, rămâne să analizăm dacă instanţa de judecată este şi obligată să procedeze astfel.
Art. 21 și art. 227 din Noul Cod de procedură civilă, citate în prima parte a prezentului articol, stabilesc anumite obligații ale instanței de judecată în legătură cu rolul necesar a fi îndeplinit pentru a spori șansele de soluționare amiabilă a cauzei. Încercarea de împăcare a părților a devenit un principiu fundamental care guvernează procesul civil, context în care judecătorul este obligat să recomande părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere.
Desigur, există o diferență între a „recomanda” sau a „invita” părțile să soluționeze amiabil pricina prin mediere și a efectua procedura propriu-zisă de informare privind medierea. Formal, nu există un text de lege care să oblige instanța să efectueze ea însăși această procedură de informare. Dacă ne raportăm la scopul urmărit de legiuitor (popularizarea medierii și degrevarea instanțelor judecătorești ca urmare a creșterii numărului de dispute soluționate prin mediere), concluzia este că întotdeauna este util și necesar ca instanța să realizeze ea însăși această procedură sau să oblige reclamantul să o parcurgă.
În ipoteza în care procedura prealabilă nu a fost realizată și pârâtul invocă excepția inadmisibilității, instanța are soluția comodă de admitere a excepției inadmisibilității. Scopul leguitorului nu va fi fost atins în acest caz. Legiuitorul nu a dorit, cu orice preț sau ca scop definit, anularea cererii. Legiuitorul a urmărit ca reclamantul respectiv să ajungă să cunoască această procedură, fie și constrâns, în contextul demarării unei acțiuni. Dincolo de faptul că scopul nu e atins dacă nu parcurge procedura, trebuie adăugat și că, în ipoteza în care aceasta este tardiv urmată, cauza de nulitate dispare sau este acoperită, ceea ce duce la salvarea actului de procedură realizat cu încălcarea legii (un alt deziderat al Noului Cod de procedură civilă).
Așadar, credem că instanţa de judecată nu are doar posibilitatea, ci are şi obligaţia de a efectua procedura prealabilă a informării privind medierea sau de a obliga reclamantul să o urmeze. Desigur, în cazul unui refuz, respingerea acțiunii ca inadmisibilă apare ca deplin justificată.
Împrejurarea că această excepție a inadmisibilității ajunge să fie respinsă în majoritatea covârșitoare a cazurilor nu reprezintă o finalitate inacceptabilă în ipoteza în care scopul urmărit de legiuitor ar fi atins.
Pe de altă parte, trebuie ca echilibrul dintre încurajare și sancțiune să fie unul eficient. Ne temem că o sancțiune care nu este cu adevărat o sancțiune (fie și pentru că de cele mai multe ori nu îl afectează în mod concret pe justițiabil) nu va fi în măsură să aibă efectele pe care legiuitorul le-a urmărit și de care România are realmente nevoie.
În fine, este limpede și previzibil că instanțele de judecată, pe bună dreptate, nu vor fi deschise în a își asuma rolul de a face popularizarea instituției medierii pentru justițiabilii care le sesizează încălcând dispozițiile legii.
Din aceste perspective, opinăm că de lege ferenda se pot imagina soluții mai bune, apte să răspundă mulțumitor tuturor problemelor evocate.
dr. Cosmin VASILE, Ana MIHAI
avocați ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS
sursa: juridice.ro preluat din Curierul Judiciar
