Autori: Judecător Ana Maria VERCICAN, Consilier juridic Călin MOCANU

Prezentul articol îşi propune să analizeze motivele pentru care sechestrul asigurător dispus de organele judiciare penale împiedică iniţierea sau, după caz, continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanţii reale.

Potrivit art. 2323 C.civ., garanţiile reale au rolul de a asigura îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale.

Art. 249 alin. 1-8 C. proc. pen. reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii.

Din dispoziţiile noului Cod de procedură penală anterior menţionate rezultă că măsurile asigurătorii penale constituie măsuri procesuale cu caracter real ce au ca efect indisponibilizarea[1] bunurilor asupra cărora au fost instituite, și anume împiedică încheierea oricărui act juridic civil având drept scop scoaterea bunurilor din patrimoniul suspecţilor sau inculpaţilor, inclusiv executarea silită, efectul de indisponibilizare răsfrângându-se asupra întregii situaţii (realităţi) juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei garanţii reale constituite în favoarea terţilor.

Conform D.E.X., prin indisponibil se înţelege „care nu poate fi disponibil, care nu poate fi folosit după voie, care nu este liber”. În sens juridic, prin indisponibil se înţelege „de care nu se poate dispune”.

În cursul procesului penal, Statul (reprezentat de titularul măsurilor asigurătorii) beneficiază de măsuri de indisponibilizare şi conservare care, odată instituite, împiedică, între altele, înstrăinarea şi sustragerea de la urmărire a bunurilor aflate sub imperiul lor.

Întrucât art. 249 alin. 2 C. proc. pen. nu distinge, indisponibilizarea generată de instituirea sechestrului asigurător asupra unui bun vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât şi pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii respective.

Prin înscrierea unui sechestru asigurător penal în cartea funciară ori în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, efectul de indisponibilizare devine opozabil erga omnes, astfel că interdicţia de înstrăinare prevăzută de art. 249 alin. 1 C. proc. pen. produce efecte şi faţă de terţi, inclusiv cei de bună-credinţă.

Ca atare, efectul de indisponibilizare nu vizează numai actele de dispoziţie care au fost sau care ar putea fi încheiate de proprietar[2], ci, aşa cum am arătat, întreaga situaţie (realitate) juridică a bunului, inclusiv orice drepturi ale terţilor născute anterior cu privire la acesta, ceea ce duce la imposibilitatea iniţierii şi desfăşurării executării silite atât timp cât sechestrul asigurător penal subzistă.

Această concluzie se impune şi din perspectiva interesului ocrotit de sechestrul asigurător penal, care este unul general, al societăţii.

Spre deosebire de măsurile asigurătorii penale, garanţiile reale (ipoteca, gajul etc.) protejează interese private, respectiv ale creditorilor în favoarea cărora au fost constituite[3].

Sechestrul asigurător reglementat de art. 249 C. proc. pen. nu are natura juridică a unei garanţii reale, ci a unui act procesual penal de indisponibilizare a bunului, pentru ca acesta să nu poată face obiectul niciunei înstrăinări până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive, de condamnare sau de achitare, după caz.

Sub un alt aspect, trebuie precizat că sechestrul asigurător penal poate fi contestat exclusiv pe calea procedurală prevăzută de art. 250 C. proc. pen. de orice persoană interesată, legiuitorul având astfel în vedere protejarea intereselor tuturor persoanelor care pot pretinde un drept asupra bunului.

Până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organul judiciar penal competent, nu poate fi iniţiată nicio altă procedură judiciară cu privire la bunul respectiv, întrucât acesta ar fi scos de sub efectul de indisponibilizare pe o cale neprevăzută de lege.

Este evident, aşadar, că executarea silită şi actele de executare pot surveni numai după admiterea în mod definitiv a unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 250 C. proc. pen. rap. la art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[4].

În alte cuvinte, singura cale legală de urmat este cea prevăzută de art. 250 C. proc. pen. Doar în cadrul acesteia se pot expune argumentele pentru care se consideră necesară ridicarea sechestrului şi implicit iniţierea executării silite.

Numai după analizarea acestor argumente de către organul judiciar penal competent şi numai în ipoteza ridicării în mod definitiv a măsurii asigurătorii se poate trece la executarea silită şi la emiterea actelor de executare.

În cazul în care nu s-a urmat procedura prevazută de art. 250 C. proc. pen., executarea silită poate fi pornită doar după soluţionarea definitivă a cauzei penale, în funcţie de cele dispuse de instanţa penală cu privire la măsurile asigurătorii.

Acceptarea tezei contrare ar avea drept consecinţă eludarea căii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., care are caracter special faţă de procedura reglementată de art. 622 şi urm. C. proc. civ.

Spre deosebire de norma procesual civilă (norma de drept comun ce guvernează raporturile obligaţionale private ale părţilor), măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal presupun respectarea unor norme speciale, care protejează interesul general, fiind derogatorii de la dreptul comun[5].

Prin urmare, indisponibilizarea generată de instituirea şi activitatea măsurilor asigurătorii paralizează/împiedică în mod legal şi imperativ orice demersuri procedurale şi/sau procesuale (inclusiv iniţierea executării silite) care ar afecta obiectul material şi/sau juridic al acestora şi care ar sustrage bunurile sechestrate de la afectaţiunea specială la care au fost supuse prin acte/măsuri procesuale dispuse de organele penale competente[6].

Tocmai pentru aceste raţiuni faptice şi juridice/legale, până la data soluţionării definitive a procesului penal, atât măsura asigurătorie instituită, cât şi modul de aducere la îndeplinire a acesteia nu pot fi contestate şi implicit verificate pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie (ca şi apărare) decât în termenele şi condiţiile normei speciale[7].

Aşa fiind, în cadrul unui proces civil (noţiunea de „proces” include şi faza executării silite) nu se poate pune în discuţie niciun aspect referitor la ridicarea sechestrului asigurător ori la eludarea efectelor sale, întrucât ar fi încălcată competenţa exclusivă a organelor judiciare penale.

În acest context, a primi susţinerile în sensul că problematica supusă analizei trebuie dezlegată prin aplicarea ordinii de preferinţă a creanţelor, reglementată de art. 864 şi urm. C. proc. civ., reprezintă o chestiune artificială, incompatibilă cu natura juridică a sechestrului asigurător penal, deci o ocolire a normelor legale aplicabile – art. 249 C. proc. pen. şi art. 250 C. proc. pen.

Eventuala ordine de preferinţă a creanţelor poate fi pusă în discuţie şi analizată numai după ridicarea în mod definitiv a sechestrului asigurător penal, care nu reprezintă o măsură cu caracter dispozitiv, ci imperativ.

Indisponibilizarea reglementată de art. 249 alin. 2 C. proc. pen. nu reprezintă o alternativă de care să nu se ţină seama, ci o cerinţă absolută în aplicarea legii. Bunurile sunt scoase din circuitul civil pe durata procesului penal, ceea ce înseamnă implicit că nu pot fi vândute la licitaţie chiar dacă există cereri de executare silită formulate de creditorii ipotecari ori gajişti care şi-au înscris anterior creanţele în cartea funciară[8] ori în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.

Bunurile se află în afara circuitului civil până la soluţionarea cauzei în mod definitiv[9], după cum prevede art. 397 C. proc. pen.

Aşadar, în ipoteza instituirii unui sechestru asigurător în baza art. 249 C. proc. pen, nu se înlătură dreptul de urmărire preferenţială al creditorului ipotecar ori gajist, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silit[10].

Altfel spus, executarea silită în favoarea creditorului ipotecar sau gajist se opreşte în cazul instituirii unui sechestru asigurător penal, fapt prevăzut imperativ de noul Cod de procedură penală[11] prin art. 249 alin. 2.

Interpretarea ori aplicarea legii, luând în considerare doar efectele juridice ale garantiilor reale (ipoteca, gajul etc.), nu şi pe cele ale sechestrului asigurător penal[12], ar conduce automat la încălcarea art. 249 C. proc. pen. rap. la art. 250 C. proc. pen.

Norma procesual penală nu goleşte de conţinut norma civilă substanţială, însă existenţa ei obligă pe aplicantul legii la respectarea ei în egală măsură[13].

Deci, orice argumente referitoare la caracterul creanţelor deţinute de creditorii ipotecari ori gajişti nu pot fi reţinute, în condiţiile în care aceste creanţe nu pot fi valorificate până când organul judiciar penal competent nu dispune în mod definitiv ridicarea sechestrului asigurător.

În caz contrar, s-ar produce o substituire nelegală de competenţă funcţională ce ar crea premisele înstrăinării frauduloase a bunurilor şi implicit ar leza iremediabil interesele titularului sechestrului.

A valida raţionamentul creditorilor care solicită executarea silită a unor bunuri indisponibilizate ar echivala cu ridicarea sechestrului asigurător penal prin intermediul unei alte proceduri decât cea prevăzută de lege şi ar crea un precedent extrem de periculos pentru organele îndrituite.

Ca atare, anterior soluţionării definitive a procesului penal, data înscrierii sechestrului asigurător în cartea funciară ori în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare nu prezintă niciun fel de relevanţă pentru existenţa şi efectele sale.

Instanţa civilă nu poate soluţiona problema în discuţie printr-o analiză a concursului dintre garanţia reală şi sechestrul asigurător penal, întrucât este vorba de două instituţii juridice distincte, una de drept substanţial, civilă, iar cealaltă de natură procesual penală, competentă a se pronunţa asupra oricărei chestiuni legate de sechestru fiind doar instanţa penală.

Aşa cum am arătat, numai după soluţionarea definitivă a cauzei penale, în raport de cele dispuse de instanţa penală asupra măsurii asigurătorii, se poate analiza ordinea de preferinţă a creanţelor.

Concret, instanţa penală (care soluţionează în mod definitiv cauza) poate dispune ridicarea sechestrului asigurător, caz în care rămân valabile şi se execută garanţiile reale înscrise în cartea funciară ori în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, fără a mai exista vreun „concurs”, sau poate dispune menţinerea măsurii, ipoteză în care aceasta se duce la îndeplinire în conformitate cu normele de procedură fiscală sau civilă, în funcţie de infracţiunile reţinute.

Numai în acest din urmă caz se poate vorbi despre un „concurs” al drepturilor din cartea funciară ori din Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare în funcţie de data înscrierii lor.

În ipoteza adjudecării unui bun indisponibilizat la licitaţie publică, acesta nu trece liber[14] în proprietatea adjudecatarului, ci grevat de sechestrul asigurător penal.

A achiesa la opinia contrară ar însemna ca executorul judecătoresc să poată dispune ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare, ceea ce este vădit nelegal.

Sintetizând, executarea silită iniţiată asupra unui bun indisponibilizat în cursul procesului penal reprezintă forma/modalitatea expresă, însă indirectă, prin demersuri de natură procesual civilă, de contestare a măsurii asigurătorii şi, mai cu seamă, a efectelor ei legale – inadmisibilă şi implicit nelegală[15] prin raportare la art. 249 C. proc. pen. şi la art. 250 C. proc. pen.

A reţine contrariul ar însemna ca instanţa civilă să se pronunţe în mod implicit asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii penale[16].

Pe de altă parte, bunul trebuie să rămână indisponibilizat până la momentul la care instanţa penală competentă va stabili în mod definitiv provenienţa şi situaţia sa juridică reală.

Aceasta, deoarece, în ipoteza în care bunul provine din săvârşirea unei infracţiuni, caracterul ilicit al dobândirii devine o trăsătură naturală şi perpetuă a acestuia (putând fi infirmată doar prin hotărârea definitivă a instanţei penale), care nu poate fi înlăturată printr-un act de dispoziţie de natură civilă încheiat cu un terţ de bună-credinţă chiar şi anterior instituirii sechestrului asigurător.

Trebuie subliniat şi faptul că decizia penală nr. 1392 din 23 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală în dosarul nr. 423/64/2012/a1, nu face altceva decât să întărească opinia exprimată în cuprinsul prezentului articol, întrucât argumentul preferinţei creanţei a fost analizat tocmai în procedura specială de ridicare a sechestrului asigurător, reglementată de Codul de procedură penală, iar nu de instanţa civilă[17].

Fiind vorba de un sechestru asigurător penal, efectele şi condiţiile acestei măsuri trebuie analizate în baza legii penale. Aceasta conţine, în raport de legea civilă, dispoziţii speciale şi derogatorii ce se impun a fi aplicate cu prioritate[18].

În altă ordine de idei, nu se poate susţine cu temei că, în eventualitatea finalizării executării silite a bunului indisponibilizat, drepturile titularului sechestrului asigurător pot fi protejate prin intermediul subrogaţiei reale cu titlu particular, în sensul înlocuirii bunului asupra căruia poartă măsura asigurătorie cu suma de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei garantate, întrucât sechestrul vizează bunul în integralitatea sa, şi nu diferenţa de bani menţionată.

Consilier juridic Călin MOCANU
Personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor la Biroul Juridic din cadrul PICCJ
Judecător Ana Maria VERCICAN
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti

sursa: juridice.ro

Please follow and like us:
Facebook
LinkedIn
Twitter
Follow by Email
News Reporter

Enjoy this articles? Please spread the word :)