În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 24 februarie 2015 a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 8 din 8 decembrie 2014 (Decizia nr. 8/2014) privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii, republicat), raportat la prevederile art. 76 lit. b) din acelaşi act normativ, respectiv dacă nerespectarea de către angajator a dreptului angajatului la preaviz, în ipotezele prevăzute de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, constituie un motiv de nulitate a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere şi care sunt condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere şi a măsurii concedierii pentru omisiunea de a indica în cuprinsul deciziei durata preavizului.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentele recursuri în interesul legii s-a conturat în soluţionarea într-un mod diferit a problemelor de drept referitoare la nulitatea măsurii de concediere şi a deciziei de concediere, precum şi condiţiile în care aceasta intervine, în cazul nerespectării de către angajator a dreptului la preaviz al angajatului, respectiv în cazul în care în decizia de concediere se omite a se menţiona durata preavizului.

2. Optica jurisprudenţială

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii, republicat, raportat la prevederile art. 75 şi art. 76 lit. b) din acelaşi act normativ, în legătură cu două probleme de drept, respectiv dacă nerespectarea de către angajator a dreptului angajatului la preaviz, în ipotezele prevăzute de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, constituie un motiv de nulitate a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere şi care sunt condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere şi a măsurii concedierii pentru omisiunea de a indica, în cuprinsul deciziei, durata preavizului.

I. O primă problemă rezolvată neunitar de către instanţele judecătoreşti vizează nerespectarea de către angajator a dreptului la preaviz.

a) Într-o primă opinie, s-a reţinut că, în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz al angajatului, nu intervine sancţiunea nulităţii deciziei de concediere, însă angajatul are dreptul la despăgubiri atât în cazul în care dreptul la preaviz nu a fost respectat deloc, cât şi în cazul în care a fost acordat un termen de preaviz mai mic decât cel stabilit în lege, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă mai favorabile salariatului.
În aceste ipoteze, s-a apreciat că încetarea contractului individual de muncă intervine la expirarea perioadei de preaviz.
În motivarea acestui punct de vedere, s-a reţinut că dreptul la preaviz este un drept legal, cu situaţie juridică distinctă de procedura concedierii. El nu face parte din condiţiile procedurii concedierii, întrucât nu este un drept de natură procedurală, ci un drept de protecţie socială, ce are ca scop asigurarea, pentru angajat, a posibilităţii de a căuta un loc de muncă şi evitarea situaţiei de a fi lipsit imediat de orice venit.

S-a subliniat faptul că legea nu instituie o anumită sancţiune în cazul nerespectării dreptului la preaviz, astfel că încălcarea acestui drept ar da naştere unui drept la dezdăunare din partea angajatorului sau ar determina producerea efectelor concedierii la data expirării termenului de preaviz.

Pe de altă parte, faţă de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală care îl stabileşte, încălcarea dreptului salariatului la preaviz determină nulitatea relativă a concedierii, condiţionată deci de producerea unei vătămări care să nu poată fi înlăturată în altă modalitate decât prin anularea măsurii şi a deciziei de concediere. Or, nulitatea relativă poate fi confirmată prin acordarea despăgubirilor aferente perioadei de preaviz neacordat şi recunoaşterea vechimii în muncă, fiind astfel acoperită vătămarea pricinuită angajatului.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a arătat că, în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz al angajatului, intervine sancţiunea nulităţii măsurii de concediere şi a deciziei de concediere.

În motivarea acestei opinii, s-a reţinut că preavizul se înscrie în procedura legală a concedierii, reprezentând înştiinţarea prin care se aduce la cunoştinţă salariatului, ca o garanţie a dreptului la muncă şi stabilităţii în muncă, faptul că la o dată ulterioară urmează să se dispună desfacerea contractului său de muncă.

Dreptul la preaviz este garantat, fără a fi lăsată la aprecierea angajatorului acordarea acestuia, iar, în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz reglementat de lege, intervin sancţiunile specifice, prevăzute de Codul muncii, republicat, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lovită de nulitate absolută, potrivit art. 78 din acelaşi act normativ.

În pronunţarea hotărârilor care se circumscriu acestei soluţii, s-a pornit de la elemente de organizare a textelor de lege care reglementează dreptul la preaviz şi decizia de concediere, precum şi controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale, concluzionându-se că acordarea preavizului este prealabilă încetării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, încadrându-se, aşadar, în procedura concedierii propriu-zise. Potrivit art. 78 din Codul muncii, republicat, orice concediere dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

Această nulitate nu poate fi acoperită prin acordarea unei compensaţii băneşti, chiar dacă o asemenea posibilitate ar fi reglementată prin contracte colective sau individuale de muncă, întrucât salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute de lege, orice tranzacţie în acest sens fiind lovită de nulitate, conform art. 38 din Codul muncii, republicat.

În susţinerea acestei soluţii, s-au adus şi argumente de interpretare istorică şi teleologică a legii, actualul Cod al muncii nemaipreluând dispoziţia din Codul anterior, potrivit căreia neacordarea preavizului sau acordarea unui preaviz cu o durată mai mică nu era sancţionată cu nulitatea, ci atrăgea obligaţia angajatorului de a plăti persoanei în cauză o indemnizaţie egală cu salariul de bază pe jumătate de lună.

S-a evidenţiat şi opinia potrivit căreia sancţiunea nulităţii intervine doar în ipoteza în care nu este respectat termenul de preaviz prevăzut de lege, nu şi în situaţia în care este nesocotit un termen mai mare, menţionat în contractul colectiv de muncă.

II. O altă problemă rezolvată diferit de instanţele judecătoreşti vizează condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere, atunci când nu este indicat termenul de preaviz.

a) Într-o primă opinie, s-a reţinut că omisiunea de a indica în cuprinsul deciziei de concediere durata preavizului atrage nulitatea absolută a deciziei.

În acest sens, s-a apreciat că menţiunea referitoare la durata preavizului este una obligatorie, prevăzută expres de art. 74 alin. (1) lit. b) din Codul muncii [art. 76 lit. b), după republicare], pentru conţinutul deciziei de concediere, neputând fi cuprinsă în înscrisuri ulterioare. Lipsa acestei menţiuni constituie o cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că lipsa indicării duratei preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea, dacă a fost indicată în alt înscris şi preavizul a fost, în mod efectiv, acordat.

În motivarea acestei opinii, s-a menţionat că legiuitorul nu a sancţionat cu nulitatea absolută decizia de concediere care nu cuprinde unul dintre elementele indicate, ci a arătat că decizia trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu, ceea ce înseamnă că aceste elemente pot fi aduse la cunoştinţa angajatului şi prin intermediul altor înscrisuri emise în completarea deciziei de concediere.

Cât timp obligaţia de a acorda preavizul a fost îndeplinită, neindicarea duratei preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea deciziei, fiind realizată finalitatea legii, respectiv protejarea salariatului prin acordarea unui interval de timp în care acesta să îşi poată găsi un loc de muncă.

3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, deşi a constatat existenţa unei practici judiciare neunitare şi, prin Hotărârea nr. 13 din 23 septembrie 2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, nu s-a pronunţat asupra orientării jurisprudenţiale pe care o consideră legală.

4. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

În ceea ce priveşte prima problemă de drept, se consideră ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii soluţia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii, republicat, raportat la art. 75 din acelaşi act normativ, preavizul trebuie acordat salariatului anterior emiterii deciziei de concediere; neacordarea preavizului, cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere şi a măsurii concedierii; dreptul la preavizul prevăzut de lege în favoarea salariatului nu poate fi înlocuit cu despăgubiri, chiar dacă această alternativă ar fi prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, invocate de părţi.

Din perspectiva celei de-a doua probleme de drept, reprezentată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, republicat, raportate la dispoziţiile art. 78 din acelaşi act normativ, cu referire la aplicarea sancţiunii nulităţii deciziei de concediere şi a măsurii concedierii, atunci când, deşi în cuprinsul actului unilateral emis de angajator nu este indicată durata preavizului, totuşi, acesta face dovada că a acordat salariatului preavizul, anterior emiterii deciziei, se apreciază că lipsa, din cuprinsul deciziei de concediere, a menţiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancţionată cu nulitatea deciziei şi a măsurii concedierii, atunci când angajatorul face dovada că a acordat salariatului, anterior emiterii deciziei, preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursurilor, pronunţând următoarea soluţie:
”Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din acelaşi cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 78 din acelaşi cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancţionată cu nulitatea deciziei şi a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului”.

Andrei Pap

sursa: juridice.ro

Please follow and like us:
Facebook
LinkedIn
Twitter
Follow by Email
News Reporter

Enjoy this articles? Please spread the word :)