La solicitarea Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 127 – AUT – 2014 din 24 iunie 2014, Facultatea de Drept a Universității din București exprimă și ea următorul punct de vedere cu privire la soluția Noului Cod de procedură civilă care consacră obligativitatea asistenței juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic și la constituționalitatea acesteia.

Prevederile din Noul Cod de procedură civilă care au relevanță

Potrivit art. 13 alin. (2) teza a doua, în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acestuia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept. În aplicarea acestui text, prin art. XI din Legea nr. 2/2013, în cazul instanțelor judecătorești și parchetelor, în recurs cererile și concluziile pot fi formulate și susținute de către președintele instanței/conducătorul parchetului, de către consiliul juridic ori de către judecătorul sau procurorul desemnat, în acest sens, de către președintele instanței, respectiv de către conducătorul parchetului.

Soluția de principiu din art. 13 din alin. (2) teza a doua este reluată și dezvoltată prin alte dispoziții legale:
– art. 83 alin. (3) dispune că la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate și după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat, în condițiile legii, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2);
– art. 84 alin. (2) și (3) prevede aceeași soluție în cazul persoanelor juridice și a entităților fără personalitate juridică prevăzute de art. 56 alin. (2), când redactarea cererii și a motivelor de recurs, respectiv exercitarea și susținerea recursului se va face prin asistare/reprezentarea de către un avocat sau consilier juridic;
– art. 83 alin. (4) stabilește că în cazul contestației în anulare și al revizuirii, asistarea/reprezentarea de către avocat/consilier juridic este necesară numai în cazul în cazul se atacă decizii date în recurs[1];
– art. 484 alin. (6) prevede ca la judecata cererii de suspendare de către instanța de recurs, părțile trebuie să fie reprezentate de avocat, respectiv consilier juridic;
– art. 486 alin. (1) lit. e) prevede că cererea de recurs să fie semnată de parte sau de mandatarul părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), de avocat sau, după caz, de consilierul juridic;
– art. 490 alin. (2) teza a treia dispune că întâmpinarea trebuie redactată de avocat/consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului.

Justificarea soluției din Noul Cod de procedură civilă

Sistemul judiciar român este organizat, ca principiu, pe sistemul dublului grad de jurisdicție, care presupune o judecată de fond în primă instanță și o judecată de fond în apel. Nefiind un principiu constituțional și nicio cerință a Convenției Europene a Drepturilor Omului în procesul civil desigur legiuitorul poate suprima apelul, fie datorită valorii mici a litigiului, fie pentru a evita cheltuieli mai mari pentru părți, fie datorită naturii litigiului etc. Este o soluție care se regăsește în general în lume și în orice caz în țările Uniunii Europene.

Noul Cod de procedură civilă, spre deosebire de cel vechi, a stabilit ca regulă posibilitatea atacării cu apel a hotărârii de primă instanță, deci în principiu, cel interesat poate beneficia de o judecată de fond, în fapt și în drept, în fața a două instanțe. Instanța de apel face un control complet al legalității și temeiniciei hotărârii apelate, având posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat de prima instanță. Tocmai de aceea în doctrină de mulți ani se spune că ultima instanță care poate îndrepta o nedreptate este instanța de apel [2].Totuși în cazurile în care noul cod a suprimat calea de atac a apelului, a prevăzut pentru neregularități procedurale, calea recursului la instanța ierarhică superioară.

Având modelul reglementării românești din perioada interbelică, dar și modelul actual din țările Uniunii Europene, Noul Cod de procedură civilă a prevăzut și un control suplimentar de legalitate pe calea recursului, care se judecă de regulă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Acesta nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicție, deoarece nu mai are loc o judecată de fond, ci numai un control al legalității. Încă din secolul XIX în România, procurorul general al Curții de Casație, Profesor D. P. Vioreanu, sublinia acest lucru cu ocazia deschiderii anului judecătoresc 1871/1872: ”chiar dacă și judecătorii apelului pot cădea în aceleași erori, ca și primii judecători, sau pot comite altele mai grave, s-a convenit să se limiteze gradele de jurisdicție la două, dar totodată să se așeze deasupra lor o Curte unică și supremă, care asociată puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să mențină unitatea legislației pe întreg teritoriul țării, prin uniformitatea jurisprudenței, și să nu permită magistraților a interpreta în diferite moduri legile țării, ci să-i oblige a conforma deciziile lor regulilor pozitive edictate de legiuitor. Jurisdicția ei se deosebește de cea a altor instanțe pentru ca examinează numai dacă s-a aplicat bine sau nu legea”[3]. După peste 100 de ani, în studiul realizat de Institutul elvețian de drept comparat regăsim aceeași idee: deși în concepția populară, instanțele supreme sunt încă și mereu concepute ca un al treilea grad de jurisdicție care tronează în vârful piramidei organizării judiciare, această viziune nu corespunde realității, deoarece la nivelul casației limitările sunt mai acceptabile deoarece se justifică de necesitatea de a nu deturna magistrații de la propria lor funcție, aceea de a asigura o interpretare uniformă a legii, de a elimina incertitudinile sale, de a acoperi lacunele. De aceea judecătorii instanțelor supreme sunt mai puțini ajutori ai justiției și mai mult ai legiuitorului[4].

Noul Cod de procedură civilă nu a făcut altceva decât să sublinieze mai pronunțat aceste aspecte, să reglementeze recursul ca o adevărată cale extraordinară de atac, cu un pronunțat caracter tehnic, în care nu se urmărește rejudecarea fondului cauzei, ci numai verificarea în ce măsură hotărârea pronunțată în ultimul grad de jurisdicție în fond este conformă cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, în condițiile în care recursul poate fi formulat numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, și care implică dezbateri asupra unor chestiuni juridice de drept material și de drept procesual, nu poate fi exercitat în condiții rezonabile și cu șanse reale de recurs, decât printr-o persoană cu pregătire juridică[5].După cum s-a observat din textele citate la punctul I, Noul Cod nu stabilește un monopol de asistare/reprezentare pentru avocați/consilieri juridici, ci îngăduie prin art. 13 alin. (2) teza a doua, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 202/2013, și părților și mandatarilor neavocați (soț sau rudă până la gradul doi inclusiv) sau președinților/judecătorilor ori conducătorilor parchetelor/ procurori desemnați să exercite și să susțină recursul, tocmai pentru că au pregătire de specialitate, adică juridică. Este de necontestat că procesul implică un dialog între judecători și părți, ori un dialog eficient presupune același limbaj juridic pe care îl posedă numai specialiștii. O contradictorialitate reală, care este motorul procesului, și asigurarea dreptului de apărare nu se poate realiza atunci când se dezbat exclusiv aspecte de drept, de legalitate decât de către cei care au cunoștințele necesare.

După cum se menționează și în expunerea de motive la proiectul Noului Cod, regula propusă urmărește instituirea unei discipline procesuale, pentru a evita recursurile formulate abuziv, în scop de șicană sau cu neobservarea cerințelor prevăzute de lege. Totodată ea este în concordanță cu noua concepție, asupra recursului, care privește exclusiv chestiuni de legalitate, în limita motivelor de casare prevăzute de lege[6]. De reținut și faptul, după cum se specifică în doctrină,[7] legiuitorul este mai onest dacă impune în mod explicit părții care nu are ea însăși pregătire juridică obligația de a formula recursul prin avocat/consilier juridic, decât să îi creeze iluzia că poate redacta și susține singură o cerere de recurs cu șanse de succes. În condițiile art. 489 Noul Cod de procedură civilă, dacă recursul nu se motivează sau motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, recursul este nul. Judecătorul nu poate el complini aceste lipsuri și nu poate să traducă părții care nu este jurist limbajul și cerințele legii fiindcă imparțialitatea ar avea de suferit, ar produce un dezechilibru, transformându-se într-un avocat al părții, ceea ce legea nu îngăduie. Rolul activ al judecătorului nu înseamnă nicidecum încălcarea ”egalității de arme”, ci tocmai păstrarea unui echilibru, care se poate realiza numai dacă toți cei implicați în proces au aceeași pregătire atunci când discută exclusiv probleme de drept. A permite părții care nu are cunoștințe juridice să formuleze și să susțină singur recursul este o soluție mai degrabă cinică și nu asigură un acces efectiv la justiție.

Deci, soluția nou introdusă în noul cod urmărește protecția părților care nu au pregătire juridică și – ceea ce este un deziderat al întregii societăți – sporirea calității actului de justiție și creșterea eficienței sistemului judiciar prin evitarea supraaglomerării instanței supreme în condițiile în care art. 483 alin. (7) Noul Cod de procedură civilă dispune că ”recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea sa, în condițiile legii, a conformității hotărârii alocate cu reguli de drept aplicabile”. În acest scop, adică degrevarea instanței supreme, Noul Cod a instituit o procedură de filtrare complexă:
– modalități de filtrare indirectă, pe de-o parte, prin instituirea obligativității ca recursul să fie exercitat și susținut numai prin avocat/consilier juridic, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 13 alin. (2) la care ne-am referit deja, iar, pe de altă parte, prin excluderea de la controlul pe calea recursului a unor categorii de hotărâri, fie în funcție de instanța de la care provin, de natura litigiului sau, în sfârșit, de valoarea obiectului litigiului;
– modalitatea de filtru direct, reglementată în art. 493 Noul Cod de procedură civilă, în așa fel încât să se rezolve rapid, și cu consultarea scrisă a părților, deci cu respectarea contradictorialității și a dreptului de apărare, a recursului care, deși formulate de persoane cu pregătire juridică, sunt informe, cuprind motive de casare ce nu se încadrează în cele prevăzute de lege sau sunt vădit nefondate.

Sigur că pentru asigurarea în același timp a calității actului de justiție și a degrevării instanței supreme există și alte procedee, cum ar fi procedura de admitere, în cadrul căreia este necesară obținerea unei autorizări pentru exercitarea căii de atac și care este acordată de instanța a cărei hotărâri se atacă sau de către instanța superioară în funcție de interesul jurisprudențial pe care judecătorul îl atribuie cauzei sau limitarea numărului de avocați care pot exercita și susține un recurs în casație, în fața instanței supreme[8]. Legiuitorul nostru a prevăzut această procedură de filtrare complexă ca fiind mai potrivită în acest moment și soluția a fost apreciată, în general, în doctrină[9]. Printre avantajele soluției pot fi menționate identificarea și argumentarea motivelor de nelegalitate a hotărârii judecătorești, în perspectiva unei terminalis sententia, urmată de susținerea lor de o persoană calificată și cu experiență și constituirea astfel a unora dintre premisele esențiale pentru salvargdarea drepturilor și intereselor părților din proces și pentru finalizarea procesului în termen optim și previzibil și în mod echitabil[10].

Sigur că pot exista și situații în care o parte – recurent sau intimat, persoană fizică ori persoană juridică – să nu aibă la un moment dat posibilitatea materială de a-și angaja un apărător calificat, avocat/consilier juridic, dar soluția din Noul Cod a fost corelată cu legislația acestuia care prevede ajutorul judiciar. În afară de prevederile din alte acte normative (legea timbrului, legea avocaturii), a fost avută în vedere în mod deosebit OUG nr. 51/2008, care stabilește, între altele, că ajutorul judiciar poate consta și în plata onorariului avocatului, pentru asistența juridică în căile de atac (art. 6 lit. a), iar în cazul recursului se acordă în condițiile stabilite de art. 13 și art. 131 în redactarea dobândită prin Legea nr. 76/2012 (art. 69).

Situația din alte țări:

Legiuitorului român a rezolvat cu anumită întârziere această problemă a accesului la instanța supremă pe calea recursului în raport cu alte țări. Ea preocupă însă toate țările și accentul se pune pe două mari teme legate de accesul liber la justiție: procedura filtrului și reprezentarea în fața Curții Supreme, care până la urmă însemnă ceea ce a reglementat și legiuitorul nostru, filtrul indirect și filtru direct[11]:
– filtrul indirect se realizează prin: necesitatea de a angaja un avocat pentru a formula un recurs; imposibilitatea de a formula un recurs împotriva anumitor decizii și mijloacele invocate în sprijinul recursului (în general motive generale, care vizează încălcarea esențială a legii); posibilitatea, care reprezintă regula de a se dezbate în fața Curții Supreme doar probleme de drept; casarea, de regulă, cu trimitere în vederea rejudecării;
– filtrul direct, care presupune fie o examinare sumară, după o procedură simplă (Andora, Belgia, Cipru, Estonia, Franța, Grecia, Italia, Letonia, Olanda, Portugalia), fie permiterea exercitării recursului numai în unele cazuri de interes general, pentru a permite o mai bună fixare a jurisprudenței (Germania, Anglia, Țara Galilor, Austria, Lituania, Republica Moldova, Norvegia, Suedia).

Revenind la principala problemă a acestei opinii legale, doctrina[12] subliniază că în marea majoritate a țărilor europene, membre ale Uniunii Europene și părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asistența avocațială a părților este obligatorie cel puțin în fața instituției supreme, dacă nu chiar în unele cazuri, și a instanțelor de fond:
– în Germania, art. 78 ZPO (Codul de procedură civilă), în fața tribunalelor, curților de apel și a Curții federale de Justiție, părțile trebuie să fie asistate de avocați cu dreptul de a pleda în fața instanțelor respective. Mai mult, chiar și în fața judecătoriilor, asistența avocațională este obligatorie în majoritatea cauzelor de dreptul familiei. În doctrina germană[13] se subliniază că prin intervenția obligatorie a avocaților, materia litigioasă este ”filtrată” – pregătită pentru a fi prezentată într-o manieră juridică; devine posibilă o dezbatere orală efectivă a cauzei precum și egalitatea șanselor părților în proces, iar din perspectiva părților, prezența obligatorie a avocatului are funcția de prevenire și consiliere. Tribunalul Constituțional a constatat că o atare dispoziție este constituțională, deoarece este conformă dreptului constituțional de accesul la justiție și de a fi ascultat în fața instanței. Într-o altă cauză, în materie penală, Tribunalul a apreciat că asistența avocațională obligatorie asigură o procedură echitabilă, în concordanță cu cerințele statului de drept, care implică o apărare efectivă și desfășurarea corectă a procesului[14];
– în Franța, formularea recursului nu poate fi făcută, de regulă, decât de către un avocat admis să pledeze în fața Curții de Casație și Justiție și a Consiliului de Stat, organul suprem al justiției administrative. Potrivit art. 975 Codul de procedură civilă francez, declarația de recurs cuprinde, sub pedeapsa de nulitate, numele și semnătura avocatului admis să pledeze în fața instanței supreme[15];
– în Belgia, asistența avocațională este obligatorie din nevoia de a asigura buna funcționare a Curții de Casație și interesul justițiabililor înșiși[16];
– asistența avocațională este obligatorie, într-o formă apropiată celei din Noul Cod de procedură civilă (art. 284 alin. (2) Cod de procedură civilă bulgar), dar și în Spania, în toate cauzele a căror valoare depășește 900 euro, în Italia, în toate cauzele, cu excepția celor cu valoare mică (până la 600 euro), în Grecia, în toate cauzele, cu excepția celor de valoare mică și a litigiilor de muncă la judecata în primă instanță, în Luxemburg și în Slovenia; în Ungaria, asistența este facultativă în prima instanță, dar obligatorie în fața instanțelor de apel și la recurs; în Austria asistența este facultativă numai în fața judecătoriilor și tribunalelor, dar în cel din urmă caz, numai dacă valoarea obiectului cererii nu depășește 4000 euro; în Portugalia, asistența este obligatorie în fața primei instanțe dacă valoarea cererii este mai mare de 3740 euro și întotdeauna în căile de atac; în Olanda asistența avocatului este facultativă numai în fața judecătorului de pace.

În aceste condiții, în care majoritatea țărilor, din care unele cu democrație consolidată de multă vreme, prevăd obligativitatea asistenței avocațiale, evident nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la justiție al părților[17].

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

De mulți ani, Curtea a decis că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție întrucât dreptul de acces, prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor. Este necesar doar să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța însăși a dreptului și să se asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese[18].

Pe de altă parte, Curtea a decis constant că dreptul de recurs la un tribunal nu este absolut și că statul asigură, în această materie de o anumită marjă de apreciere. Cu referire directă la recursul în casație și la rolul unei Curți de Casație în cadrul sistemului jurisdicțional, s-a decis că acest rol poate conduce la stabilirea unor condiții mai riguroase pentru exercitarea și admisibilitatea unui recurs în casație decât pentru admisibilitatea unui apel. Având în vedere specificitatea controlului exercitat prin recurs asupra hotărârilor instanțelor inferioare, controlul care este limitat, de regulă, numai la probleme de drept, un formalism mai riguros în materie nu ar fi de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal si deci accesul la justiție prevăzut de art. 6 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului[19].

În acest context, este de menționat că în Cauza Gillow/c/Regatul Unit, prin Hotărârea din 24 noiembrie 1986, s-a decis că obligația de a formula cereri prin avocat în fața instanței supreme nu încalcă dreptul de acces la un tribunal, iar în Causa Airey/c/Irlanda, prin Hotărârea din 9 octombrie 1979, a statuat în sensul că rămâne la latitudinea fiecărui stat dacă optează pentru un sistem de asistență juridică care să garanteze recursul efectiv la justiție ori pentru simplificarea procedurilor. Pe de altă parte, Curtea a decis că atâta vreme cât persoanele care nu dispun de mijloace necesare pot cere asistență juridică pentru a formula un recurs, nici obligația de a formula cererea prin avocat și nici respingerea cererii pentru acest motiv nu pune probleme în legătură cu încălcarea art. 61 din Convenție[20].

În sfârșit, în Cauzele Raitière/c/Franța, Mafille/c/Franța, Bélcné Bocsi/c/Ungaria, Philis/c/Grecia, Curtea a statuat că obligația asistenței avocațiale în fața unei instanțe superioare nu este incompatibilă cu art. 61 din Convenție[21].

Dispozițiile constituționale incidente în cauză:

În analiza ce face obiectul prezentului punct de vedere trebuie avute în vedere următoarele dispoziții constituționale:
art. 16 alin. (1) și (2): cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări[22]; nimeni nu este mai presus de lege;
art. 20 alin. (1) și (2): dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarație Universală a Drepturilor Omului și cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanță între punctele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile[23];
art. 21 alin. (1)-(3): orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime; nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept[24]; părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil[25];
art. 24 alin. (1) și (2): dreptul la apărare este garantat; în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu;
art. 53 alin. (1) și (2): exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății și a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unor dezastre ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății;
art. 124 alin. (1) și (2): justiția se înfăptuiește în numele legii; justiția este unică, imparțială și egală pentru toți[26];
art. 126 alin. (2): competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin Lege; Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale[27];
art. 129: împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii[28].

Corelația dintre dispozițiile Constituției și prevederile Noului Cod de procedură civilă atacate ca neconstituționale

Față de cele arătate la punctul anterior, se pot desprinde cu ușurință următoarele corelații:
– dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă care prevăd obligativitatea asistenței avocaților în recurs respectă principiul egalității, nu stabilesc privilegii sau discriminări, deoarece se aplică atât recurentului, cât și intimatului, textele referindu-se în mod egal și la cererea de recurs și la întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare, precum și la susținerea și combaterea recursului. Pe de altă parte, atât recurentul, cât și intimatul pot recurge la ajutorul public judiciar, dacă situația materială nu le primite să exercite sau să se apere în calea de atac a recursului;
– prevederile din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc că în recurs asistența avocațională este, în principiu, obligatorie este în concordanță cu pactele și tratatele privind drepturile și libertățile cetățenilor la care România este parte, soluțiile fiind în concordanță deplină și cu jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, așa cum se întâmplă de altfel și în alte țări ale Uniunii Europene;
– soluțiile din Noul Cod de procedură civilă privind asistarea ori reprezentarea de către avocat/consilier juridic a părților în exercitarea și susținerea recursului nu afectează accesul liber la justiție, deoarece, pe de-o parte, accesul liber nu este absolut și presupune anumite limitări, iar, pe de altă parte, la nevoie se poate recurge la ajutorul public judiciar. Pe de altă parte, deși în recurs existența avocaților este, în principiu, obligatorie, Noul Cod de procedură civilă stabilește în art. 13 alin. (3) că părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului, iar în alin. (4) că instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar dacă acestea sunt reprezentate;
– dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă nu încalcă, ci dimpotrivă garantează eficacitatea dreptului de apărare garantat de Constituție. Faptul că în recurs se discută numai problemele de drept, care presupun cunoștințe de specialitate, face necesară o asistență/reprezentare calificată, care să asigure pentru părți calitatea și eficacitatea actului de justiție;
– deși aparent s-ar putea susține că dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă duc la restrângerea dreptului de acces la justiție, chiar și așa ele sunt în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție: restrângerea este stabilită prin lege; respingerea se justifică pentru asigurarea unui proces echitabil, deoarece recursul presupunând doar invocarea și dezbaterea unor motive de nelegalitate, eficacitatea acestei căi de atac presupune un dialog, dezbateri contradictorii între cunoscători ai dreptului, ceea ce este necesar într-o societate democratică, cum de altfel se întâmplă în numeroase alte state ale Uniunii Europene și nu numai, care desigur au o democrație consolidată de mulți ani. Pe de altă parte, este foarte important de reținut că această presupusă restrângere nu aduce atingere existenței dreptului, se aplică în mod nediscriminatoriu ambelor părți din proces și este proporțională cu situația care o determină, deoarece Noul Cod de procedură civilă permite exercitarea și susținerea recursului personal de către parte sau de un mandatar al acestuia (soț sau rudă până la gradul doi inclusiv) dacă este licențiat în drept și are deci posibilitatea să poarte un dialog real și eficient ca judecătorul și numai dacă această cerință nu este împlinită legea pretinde asistența/reprezentarea obligatorie prin avocat/consilier juridic;
– legiuitorul s-a oprit la o soluție ce ține de procedura de judecată, astfel cum prevede art. 126 alin. (2), în concordanță cu jurisprudența CEDO și cu soluțiile din alte țări ale Uniunii Europene, stabilind în mod clar și previzibil condițiile de exercitare a recursului, cale extraordinară de atac de competența, ca regulă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, scopul fiind asigurarea calității actului de justiție.

În aprecierea acestei corelații trebuie avut în vedere că soluția Noului Cod de procedură civilă este o măsură în folosul instanței de casație și a justițialilor, pentru apărarea calității și eficienței sistemului judiciar și nu o dispoziție în favoarea avocaților/consilierilor juridici, după cum autentificarea actelor de către notarul public este, în principiu, instituită de lege în interesul părților și a securității circuitului civil, iar nu pentru a asigura venituri suplimentare notarilor publici. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că pentru procesul penal, atât vechiul Cod de procedură penală (art. 171), cât și Noul Cod de procedură penală (art. 90) prevăd cazuri în care asistența prin avocat este obligatorie și după cum se arată în doctrină, nimeni nu a susținut în România ca asistența obligatorie prin avocat, chiar împotriva voinței suspectului sau inculpatului, a constituit o restrângere a dreptului de acces la justiție ori a dreptului de apărare și deci că ar fi neconstituțională. În realitate, atât în procesul civil, cât și în procesul penal problema este în ce măsură partea își permite angajarea unui avocat, însă această chestiune, adiacentă obligativității propriu-zise a asistenței juridice, poate fi rezolvată prin dispozițiile legale care există (art. 90-91 Noul Cod de procedură civilă, art. 91 Codul de procedură penală, OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materia civilă)[29].

Concluzii

În raport cu precizările anterioare, apreciem cu tărie și fără rezerve nu numai că dispoziție din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc obligativitatea exercitării recursului prin avocat/consilier juridic sunt constituționale, ci și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului și cu soluțiile din alte state ale Uniunii Europene cu democrație consolidată și justiție eficientă, ce pot fi de natură ca și în România să sporească calitatea actului de justiție, care nu implică numai instanțele judecătorești ce înfăptuiesc justiție, ci și partenerii acesteia, procurori, avocați ori consilieri juridici.

Conf. univ. dr. Flavius A. BAIAS
Decanul Facultății de Drept a Universității din București

Centrul de Drept procesual civil,
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Prof. univ. dr. Gabriel BOROI
Conf. univ. dr. Traian Cornel BRICIU
Lect. univ. dr. Claudiu DINU
Asist. univ. dr. Gheorghe Liviu ZIDARU

Acest articol este preluat de pe portalul juridice.ro

 

Please follow and like us:
Facebook
LinkedIn
Twitter
Follow by Email
News Reporter

Enjoy this articles? Please spread the word :)