O dilemă în tranzacțiile M&A: Viciul care afectează societatea este un viciu al acțiunilor?
av.Gianina GĂVĂNESCU

Dorim sa supunem atentiei cititorilor o dilema, evitata de doctrina romaneasca, dar cu care orice avocat de M&A traieste in subconstientul sau mai mult sau mai putin impacat. Este vorba despre calificarea din perspectiva legii romane a multiplelor garantii pe care le da in mod obisnuit vanzatorul in tranzactiile complexe de M&A.

Context

In cazul unor tranzactii complexe, avand ca inspiratie dreptul anglo-saxon, contractele de vanzare de actiuni/parti sociale privind societati romanesti (inchise) si supuse legii romane includ, de cele mai multe ori, un set complex de garantii ale vanzatorului.

Sectiunea garantiilor este de obicei intens negociata de parti si are ca scop (i) alocarea riscului intre vanzator si cumparator si (ii) determinarea remediilor pe care cumparatorul le va avea pe viitor in cazul in care survine un eveniment ce ar reprezenta o incalcare a acestor garantii.

Setul de garantii este complex si depinde atat de intelegerea partilor, cat si de specificul societatii ale carei actiuni/parti sociale se vand. Pe langa aspectele care tin de existenta unui titlu valabil si neviciat cu privire la actiuni/parti sociale (si care ar pica sub incidenta garantiei pentru evictiune conform Codului Civil) vanzatorul garanteaza o serie de aspecte aditionale privind societatea respectiva. In functie de intelegerea partilor, tipul de activitate al societatii, valoarea tranzactiei etc., astfel de garantii pot privi: bunurile societatii (faptul ca sunt legal detinute de societate, in stare buna de functionare etc), autorizatiile privind activitatea desfasurata de societate, contractele incheiate de societate (legalitatea acestora, executarea lor integral, in special a celor semnificative), angajatii societatii, inexistenta litigiilor, situatiile financiare ale societatii (faptul ca au fost intocmite in mod corect etc), profitabilitatea etc.

Practic, aceste garantii privind societatea sunt necesare, deoarece prin achizitia actiunilor/partilor sociale si dobandirea participatiei respective, cumparatorul urmareste, de fapt, dobandirea indirecta a societatii, a business-ului societatii si a profitului obtinut din acest business. Pretul pe care il plateste cumparatorul, valoarea actiunilor este determinata in functie de valoarea societatii (a business-ului acesteia si a bunurilor sale). Astfel, prin aceste garantii, cumparatorul urmareste sa isi asigure posibilitatea de recuperare a prejudiciului suportat in situatia aparitiei unui eveniment care ar diminua valoarea societatii (de exemplu, pierderea titlului de proprietate cu privire la bunurile societatii).

Trebuie mentionat ca, in conformitate cu dreptul nostru, nu exista prevederi clare care sa reglementeze regimul juridic aplicabil acestor garantii. Legiuitorul a fost cam “zgarcit” cand vine vorba de reglementarea regimului garantiilor derivand din contractele de vanzare de actiuni/parti sociale. Astfel nu gasim prevederi in acest sens in putinele articole consacrate de Legea nr. 31/1990 (Legea Societatilor) transmiterii actiunilor/partilor sociale din societatile inchise. Nici prevederile Codului Civil aplicabile transmiterii partilor de interes in cazul societatilor civile nu ofera vreun detaliu in aceasta privinta, iar prevederile generale din materia vanzarii par sa se refere mai degraba la bunuri corporale.

Chiar daca nu sunt reglementate expres, mentionam insa ca nu exista restrictii privind astfel de prevederi, ci dimpotriva, regimul garantiilor este dispozitiv, iar raspunderea vanzatorului poate fi agravata prin ceea ce doctrina recunoaste ca garantie conventionala. In plus, instantele de judecata au dat aplicare unor astfel de garantii contractuale[1].

Din punctul nostru de vedere, singura dilema care apare tine doar de modul de calificare aplicabil acestor prevederi contractuale. Intrebarea este importanta, avand in vedere consecintele diferite pe care o calificare sau alta le-ar putea atrage in planul intinderii raspunderii, prescriptiei etc.

Trei posibile calificari

Am identificat trei posibile calificari pentru garantiile privind societatea respectiv: (i) garantii care extind garantia vanzatorului pentru evictiune; (ii) garantii pentru vicii; sau (iii) obligatii contractuale distincte de obligatia vanzatorului de garantare conform Codului Civil.

A. Garantii care extind garantia vanzatorului pentru evictiune 

Un argument in acest sens ar fi faptul ca, in dreptul romanesc, garantia pentru evictiune acopera de fapt vicii juridice ale bunului vandut (ale drepturilor asupra bunului) in timp ce viciile fizice (materiale) care pot afecta bunul sunt acoperite de garantia pentru vicii. Intr-o interpretare literala, rigida[2] a Codului Civil garantia pentru vicii este datorata pentru defecte ce afecteaza fizic, material bunul (obiect al vanzarii) si nu ar putea afecta un drept care ar face obiectul vanzarii. In aceasta interpretare, garantia pentru vicii s-ar aplica doar la bunuri corporale si ar fi deci exclusa in cazul nostru, respectiv in cazul actiunilor/partilor sociale.

Continuand pe aceasta linie de argumentare, atunci cand garanteaza pentru evictiune, vanzatorul garanteaza de fapt existenta unui titlu de proprietate care reprezinta obiectul vanzarii si care da nastere unor alte drepturi subiective suplimentare, conform intelegerii partilor. Daca setul respectiv de drepturi se dovedeste ulterior ca fiind mai restrans decat cel garantat de vanzator prin contract, atunci este vorba despre un viciu juridic si nu un viciu material, garantia mergand pe regulile de la evictiune[3].

Consideram ca o astfel de interpretare ar fi, totusi, nenaturala. Este adevarat ca multe dintre garantiile acordate in ceea ce priveste societatea acopera aspecte care tin mai mult de drept decat de fapt (de exemplu legalitatea contractelor incheiate, existenta autorizatiilor, exercitarea activitatii cu respectarea prevederilor legale, existenta unui titlu valabil asupra bunurilor detinute de societate etc), dar exista si o serie de garantii care privesc aspecte cat se poate de concrete (de exemplu cele legate de starea fizica a bunurilor detinute de societate).

Totusi, mentionam ca intr-un caz particular[4] instanta noastra suprema a validat o astfel de calificare si a aplicat regimul juridic al garantiei pentru evictiune (pentru fapta proprie a vanzatorului) unor garantii contractuale, cu privire la starea societatii (patrimoniu, situatii financiare). In argumentarea deciziei respective instanta sustine ca: “recurenta are obligatia de a suporta prejudiciul cauzat prin fapta sa de a nu fi pus la dispozitia intimatei toate datele necesare cunoasterii situatiei reale a societatii privatizate, astfel incat sa asigure, in calitate de vanzatoare, exercitiul dreptului dobandit de cumparator, de avantajele pe care acesta putea conta, mai ales in conditiile in care recurenta, ca si actionar principal, nu putea sa nu cunoasca situatia economica si financiara reala a societatii ori situatia patrimoniului acesteia”. In plus, “vanzatorul trebuie sa garanteze pe cumparator pentru orice tulburare de fapt care il priveaza total sau partial pe cumparator de exercitiul dreptului dobandit, de avantajele pe care putea conta dupa natura si destinatia normala a bunului”.

Din punctul nostru de vedere, argumentele de mai sus pot fi vazute ca egal aplicabile si garantiei pentru vicii ascunse respectiv: (i) fapta de a nu pune la dispozitia cumparatorului datele necesare poate fi vazuta ca ascunderea viciilor; (ii) cunoasterea de catre vanzator a viciilor (ca actionar principal) este un factor de agravare a raspunderii si in cazul garantiei pentru vicii; iar (iii) privarea cumparatorului de avantajele pe care putea conta dupa natura si destinatia normala a bunului duc, in cele din urma, la faptul ca bunului vandut i se micsoreaza intrebuintarea sau valoarea (ceea ce este de natura a atrage raspunderea pentru vicii). Ultimul argument (i.e. privarea cumparatorului de avantajele pe care putea conta dupa natura si destinatia normala a bunului) tine, din punctul nostru de vedere, mai mult de utila folosinta a bunului vandut (protejata prin garantia impotriva viciilor) decat de linistita folosinta (protejata prin garantia pentru evictiune). Suntem, asadar, de parere ca argumentele sustinute de instanta suprema nu sunt transante in favoarea garantiei pentru evictiune (neexcluzand aplicabilitatea garantiei pentru vicii)

Atragem insa atentia ca, in situatia in care o astfel de interpretare ar fi aplicata de o instanta de judecata:
– Actiunea privind raspunderea vanzatorului pentru evictiune este prescriptibila in termenul general de prescriptie, termen ce curge de la data producerii evictiunii. Nu exista, insa, un termen de garantie in care evictiunea ar trebui sa se produca, ceea ce face ca, din acest punct de vedere, raspunderea vanzatorului sa fie nelimitata in timp;
– Rezolutiunea contractului poate interveni numai daca pierderea este atat de insemnata, incat cumparatorul nu ar fi incheiat contractul daca ar fi cunoscut evictiunea (art. 1700 C. civ.);
– In caz de rezolutiune, daca valoarea actiunilor este mai mare la data evictiunii, pe langa pretul vanzarii, vanzatorul trebuie sa plateasca si sporul de valoare (art. 1701);
– Regulile privind intinderea daunelor interese difera fata de raspunderea pentru vicii (art. 1702comparativ cu 1712).

B. Garantii pentru vicii

– Garantia pentru vicii nu ar trebui interpretata in sens restrans, literal

Este adevarat ca prevederile Codului Civil fac vorbire despre viciile bunului vandut. Acest lucru se explica, insa, prin faptul ca ipoteza principala avuta in vedere de Capitolul I al Titlului IX din Codul Civil o reprezinta vanzarea clasica, in care un vanzator transmite sau se obliga sa transmita proprietatea unui bun corporal (in schimbul unui pret). Prin urmare, ipoteza principala avuta in vedere de Capitolul I al Titlului IX din Codul Civil consta intr-un transfer cu doua componente strans legate intre ele (i) dreptul de proprietate (garantat pentru evictiune) si (ii) bunul insusi asupra caruia poarta dreptul de proprietate (garantat pentru vicii).

Acest lucru nu exclude, de plano, faptul ca garantia pentru vicii s-ar putea aplica si altor tipuri de vanzari. Mai ales ca, in conformitate cu prevederile art. 1650 alin. (2) C. civ., dezmembramintele drepturilor de proprietate si alte drepturi pot fi transmise prin vanzare, iar potrivit art. 1651 C. civ., obligatiile vanzatorului din Capitolul I al Titlului IX din Codul Civil se aplica “in mod corespunzator” obligatiilor instrainatorului in cazul oricarui alt contract avand ca obiect transmiterea unui drept.

Daca, de exemplu, obiectul vanzarii este o cota parte ideala din dreptul de proprietate sau un drept de uzufruct, atunci nu mai putem vorbi despre bunul vandut, obiectul vanzarii fiind doar drepturi (ideale). Inseamna aceasta ca nu se datoreaza garantie pentru viciile bunurilor in cauza, chiar daca partile au fost diligente si au prevazut expres acest lucru?

Suntem de opinie ca aplicabilitatea obligatiilor de garantie pentru vicii in cazul vanzarilor atipice (bunuri incorporale sau drepturi) depinde de natura concreta a bunurilor incorporale/drepturilor vandute si aceasta aplicabilitate ar trebui analizata de la caz la caz. Mentionam ca in sensul ca garantia pentru vicii se aplica si bunurilor incorporale este si doctrina veche[5].

In ceea ce priveste actiunile/ partile sociale consideram ca natura acestora permite aplicarea regulilor privind garantia pentru vicii. Asa cum dreptul de proprietate (concept ideal) nu poate exista fara bunul care face obiectul acestui drept (concept material), nici actiunea/ partea sociala (concept ideal)  nu poate exista fara societatea comerciala (concept ideal) in timp ce societatea comerciala nu poate exista fara bunurile sale (concept material). Prin urmare s-ar putea spune ca, asa cum in cazul dreptului de proprietate bunul este punctul de referinta (si garantat pentru vicii), in cazul actiunilor/ partilor sociale societatea cu bunurile sale este punctul de referinta si reprezinta astfel substratul material/fizic/ cu valoare pentru partile sociale (si ar fi sub incidenta garantiei pentru vicii)[6].

– Viciul este defectul care reduce valoarea sau afecteaza calitatile convenite

In conformitate cu prevederile Codului Civil rezulta ca prin viciu legiuitorul intelege acel defect care fie (i) afecteaza utilitatea bunului (bunul fiind impropriu intrebuintarii la care este destinat sau avand o utilitate redusa) (art. 1707), fie (ii) afecteaza valoarea bunului, fie (iii) face sa nu se respecte calitatile convenite de parti (art. 1714).

Din aceasta perspectiva, putem observa ca evenimentele care ar constitui o incalcare a garantiilor acordate cu privire la societate (activitate, bunuri etc) sunt de natura sa afecteze valoarea societatii, afectand, in cele din urma, valoarea actiunilor/partilor sociale. Trebuie avut in vedere in acest sens ca vanzarea actiunilor/partilor sociale nu se face in abstract, pretul acestora fiind determinat de parti in legatura directa cu valoarea societatii (a business-ului, a bunurilor)[7]. Prin urmare, putem afirma ca evenimentele care ar constitui o incalcare a garantiilor acordate cu privire la societate (activitate, bunuri etc) sunt de asa natura ca, daca ar fi fost cunoscute, cumparatorul  ar fi dat un pret mai mic (sau poate nu ar fi cumparat deloc).

Mai mult decat atat, o astfel de incalcare ar aduce, in mod evident, atingere calitatilor expres convenite de parti cu privire la actiuni/partile sociale. Avand in vedere ca astfel de garantii sunt de cele mai multe ori judicios reglementate prin prevederile contractuale ca fiind in stransa legatura cu obiectul vanzarii (i.e. actiunile/partile sociale), aceste garantii ar trebui vazute ca detaliind si extinzand in mod conventional calitatile pe care obiectul vanzarii trebuie sa le intruneasca. Neintrunirea acestor calitati (urmare a unui eveniment calificat drept incalcare a garantiilor privind societatea) atrage raspunderea vanzatorului in baza garantiei pentru vicii ascunse (conform art. 1714 C. civ.).

Atragem, de asemenea, atentia ca, in situatia in care o astfel de interpretare ar fi aplicata de o instanta de judecata:
– In general, raspunderea vanzatorului este doar pentru vicii ascunse si nu acopera si viciile aparente. Viciul este ascuns daca nu putea fi descoprit fara asistenta de specialitate de catre un cumparator prudent si diligent. Mentionam, insa, ca partile ar putea agrava contractual raspunderea si pentru aceste vicii (a se vedea art. 2530 C. civ.);
– Actiunea privind raspunderea vanzatorului pentru vicii ascunse este prescriptibila in termenul general de prescriptie care curge de la data la care a fost descoperit bunul. Termenul legal de garantie in care viciile trebuie sa se iveasca este de maxim 1 an de la data predarii (a se vedea art. 2531 alin. (1) lit. a) C. civ.). Din acest punct de vedere s-ar putea spune ca raspunderea vanzatorului este limitata in timp. Trebuie mentionat insa ca partile pot sa convina un alt termen contractual de garantie (a se vedea art. 2531 alin. (4) C. civ.). De asemenea, partile pot modifica prin acordul lor chiar si termenul de prescriptie aplicabil cu respectarea art. 2515 alin. (1) si alin. (4) C. civ.;
– Instanta de judecata are o mai mare putere de decizie in ceea ce priveste remediile incalcarii obligatiei de garantie pentru vicii, putand sa aleaga un alt remediu decat cel solicitat de cumparator, conform art. 1710 alin. (2) C. civ.

C. Obligatii contractuale distincte

O alta posibila calificare a garantiilor acordate de vanzator, in ceea ce priveste societatea ar fi ca aceste garantii sa fie privite ca o instituitie sui generis. In aceasta interpretare, garantiile respective ar avea regimul unor obligatii contractuale autonome si distincte de obligatia vanzatorului de garantie prevazuta de Codul Civil.

In acest sens, pare sa fi interpretat si instanta suprema obligatia de garantie dintr-un contract de privatizare[8], spunand ca nu sunt incidente prevederile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 (privind prescriptia actiunii intemeiata pe garantia pentru vicii), deoarece actiunea este intemeiata pe nerespectarea obligatiei de garantare (din contract), conform art. 969 si art. 1020-1021 din vechiul C. civ. (temeiul general pentru atragerea raspunderii civile contractuale).

Din punctul nostru de vedere, o astfel de calificare ar impune o distinctie ce nu este necesara din perspectiva dreptului romanesc, regimul obligatiilor vanzatorului de garantare, conform Codului Civil fiind suficient de permisiv pentru a fi aplicabil si in cazul garantiilor privind societatea date in contractele de vanzare de actiuni/parti sociale. Intr-adevar, doctrina analizeaza obligatiile suplimentare de garantie asumate de vanzator (garantia de fapt[9], garantia conventionala[10] ) ca extinderi/restrangeri ale obligatiilor legale de garantie (garantia de drept) si nu ca obligatii contractuale distincte.

Mai mult decat atat, trebuie observat ca, pe fond, in afara de obiectul garantiei (respectiv societatea si ce inglobeaza aceasta) respectivele obligatii de garantie nu comporta diferente majore fata de obligatiile legale de garantie: sunt tot obligatii ale vanzatorului cu executare ulterioara incheierii contractului, pentru fapte/defecte (de principiu) anterioare incheierii contractului, tind la asigurarea de remedii juridice cumparatorului pentru eventualele daune suportate in legatura cu bunul cumparat. Adaugam aici ca nici partile nu fac distinctie de terminologie reglementand obligatiile contractuale respective sub numele de obligatii de garantie ale vanzatorului.

Atragem, insa, atentia ca, in situatia in care o astfel de interpretare ar fi totusi aplicata de o instanta de judecata:
– Actiunea privind raspunderea vanzatorului este prescriptibila in termenul general de prescriptie;
– Nu este clar ce efecte va avea asupra intinderii raspunderii eventuala cunoastere de catre vanzator sau de catre cumparator a defectelor respective.

Concluzii

In lumina celor de mai sus se pot trage urmatoarele concluzii:
– Garantiile vanzatorului avand ca obiect societatea ale carei actiuni/parti sociale se vand nu sunt reglementate expres in legislatia noastra;
– Aceste obligatii sunt, insa, valabile in opinia noastra. E totusi recomandabil ca in contract sa existe prevederi care sa faca referire la calitatile societatii ca fiind esentiale pentru incheierea contractului (ca o masura de siguranta) pentru a evita riscul (redus[11]) ca s-a urmarit doar dobandirea participatiei (in abstract);
– Avand in vedere lipsa de reglementare am identificat trei posibile calificari care s-ar putea aplica acestor garantii contractuale cu consecinte distincte si chiar interesante. Recomandam asadar ca partile sa aiba in vedere aceste consecinte si sa reglementeze cat mai clar implicatiile eventualelor incalcari si remediile pe care cumparatorul le va avea la dispozitie.

Din punctul nostru de vedere, acestor garantii ar trebui sa li se aplice regimul juridic prevazut de Codul Civil pentru garantiile vanzatorului pentru vicii, deoarece astfel de “defecte” intrunesc conditiile prevazute in art. 1707 si art. 1714 C. civ., iar notiunea de viciu nu ar trebui interpretata in sens literal ca privind doar aspect materiale, fizice.


[1]. Un caz in care instanta arbitrala a dat efecte unor astfel de garantii este sentinţa arbitrală din 25 octombrie 2002, pronunţată de Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț cu sediul la Paris si mentionata in Decizia ICCJ. Sectia Comerciala nr. 4442/2004.
De asemenea, o alta speta in care instanta suprema a dat efecte unor astfel de garantii este Decizia Secţiei comerciale, nr. 339/2009.
[2]. Aceasta interpretare a fost insusita si de instanta noastra suprema in Decizia nr. 2360/2003 C.S.J. – Sectia Comerciala. Curtea retine, astfel, ca “reclamanta nu poate susţine că i s-au transmis bunuri cu vicii ascunse”, avand in vedere ca prin vanzarea de actiuni nu se transmite dreptul de proprietate asupra patrimoniului societăţii, ci numai cote din capitalul social, care sunt fixe, neschimbate în urma vânzării.
[3]. Aceasta opinie a fost sustinuta in dreptul polonez fiind citata si contestata de Beata Gessel-Kalinowska vel Kalisz in Global Wisdom on Business Transactions, International Law and Dispute Resolution, C.H.Beck 2015.
[4]. ICCJ Sectia comerciala 729 din 23 Februarie 2010.
[5]. D. Alexandresco – Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil, Vol. VIII, Partea a II-a, 1925 – pg. 342.
[6]. Vezi si in doctrina poloneza Beata Gessel-Kalinowska vel Kalisz in Global Wisdom on Business Transactions, International Law and Dispute Resolution, C.H.Beck 2015.
[7]. In acelasi sens si argumentele din doctrina poloneza Beata Gessel-Kalinowska vel Kalisz in Global Wisdom on Business Transactions, International Law and Dispute Resolution, C.H.Beck 2015.
[8]. Decizia ICCJ Secţia comerciala, nr. 339/2009.
[9]. D. Alexandresco – Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil, Vol. VIII, Partea a II-a, 1925.
[10]. M.L. Bellu-Magdo – Contractul de vanzare in noul Cod Civil, Ed. Hamangiu, 2014.
[11]. Reamintim, in acest sens, prevederile Deciziei nr. 2360/2003 C.S.J. – Sectia Comerciala.


sursa: juridice.ro

Please follow and like us:
Facebook
LinkedIn
Twitter
Follow by Email
News Reporter

Enjoy this articles? Please spread the word :)