Notă critică la o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secția a II-a, civilă
Decizia criticată
Prin decizia nr. 1780, pronunţată în ședinţă publică în data de 25 iunie 2015, în dosarul nr. 303/35/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare „ICCJ”) a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurenta SC Compania de Apă Oradea SA împotriva sentinţei nr. 2/C/2014 – P.I. din 19 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ, având ca obiect anularea hotărârii arbitrale nr. 2 din 30 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bihor, pentru urmatoarele considerente: „din textul de lege menţionat (se referă la art. 613 alin. 3 şi 4 Cod Proc. Civ.) rezultă că numai hotărârile prin care acţiunea în anulare a fost admisă pot fi atacate cu recurs, iar hotărârile prin care acţiunea în anulare a fost respinsă nu mai pot fi atacate cu recurs întrucât legea nu prevede posibilitatea atacării lor cu această cale de atac. Astfel fiind sentinţa ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. 3 şi 4 Cod Procedură Civilă”
Mai mult, potrivit aceleiaşi decizii „legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Este ştiut faptul că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii. Astfel fiind, sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. Proc. Civ.”
Aşadar, ICCJ a considerat, în interpretarea art. 613 alin. 3 şi 4 C. Proc. Civ, că hotărârea prin care acţiunea în anularea hotărârii arbitrale a fost respinsă nu este susceptibilă să fie atacată cu recurs, pe când hotărârea de admitere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale este supusă recursului. Practic, această interpretare creează un regim diferit în privinţa exercitării căi de atac, în funcţie de hotărârea Curţii de Apel, de admitere sau respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale. În opinia noastră, decizia ICCJ este criticabilă pentru aspectele pe care le vom dezvolta în cele ce urmează.
Evoluţia istorică a prevederilor Codului de Procedură Civilă în legătură cu exercitarea recursului împtriva hotărârilor pronunțate în soluționarea acțiunii în anularea sentinței arbitrale
În redactarea sa iniţială, Noul Cod de Procedură Civilă prevedea procedura desfiinţării hotărârii arbitrale în articolele 578-582. Art. 582 al Proiectului Noului Cod de procedură civilă prevedea că Curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecarea recursului, iar hotărârile Curţii de apel pronunţate potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol (referindu-se la aceleaşi ipotez2 ca cea în discuție) erau definitive.
Textul a fost modificat în urma luărilor de poziție şi criticilor autorilor din doctrină, deoarece se considera că acesta ridică chiar și o chestiune de neconstituţionalitate, neprevăzând posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Curtea de Apel. Aceste critici au fost alimentate şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 500/2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care a tranșat o situaţie asemanătoare cu cea în discuție. Astfel, prin această decizie, CCR a decis că dispoziţiile art. 118 alin. (31) din OUG nr. 195/2002 care prevedeau că hotărârea prin care judecătoria soluţionează plângerea în materie contravenţională este definitivă şi irevocabilă, sunt neconstituţionale.
Într-o etapă ulterioară, imediat anterior intrării sale în vigoare, proiectul de lege a fost modificat adăugându-se mențiunea conform căreia împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel în soluționarea acțiunii în anularea sentinței arbitrale se exercită calea de atac a recursului.
Criticile aduse Deciziei ICCJ nr. 1780 din 25 iunie 2015
În primul rand, se impune a sublinia că ne-am exprimat opinia privind problema admisibilităţii recursului împotriva hotărârilor de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale într-un articol publicat în Revista Română de Executare Silită. Asfel, în cadrul acestui articol, criticând opiniile care susţineau într-o interpretare simplistă că hotărârile prin care s-a respins sau anulat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nu ar fi susceptibile de recurs, am concluzionat că deşi „art 613 C. Proc. Civ. reglementează numai soluţia admiterii acţiunii în anulare, aceasta nu înseamnă că hotărârile de respingere sau anulare nu ar putea fi atacate prin acţiune în anulare, din moment ce nu există un text expres care să interzică calea de atac.” [1]
Fără a relua aceste argumente, ne rezumăm la a puncta faptul că interpretarea textului de lege în sensul intenției si voinței reale a legiuitorului se poate face doar în maniera indicată; totodată, este deopotrivă adevărat faptul ca legiuitorul nu a intenționat niciodată crearea unui regim juridic diferențiat în funcție de soluția, favorabilă sau defavorabilă, pronunțată de prima instanță de judecată.
Pe de altă parte, soluția nu este în concordanță nici cu dispozițiile care vizează toate căile de atac ori recursul in special. Astfel, potrivit art. 461 alin. 1 C. Proc. Civ., calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, fără să se facă nicio distincție cu privire la soluția care este dată prin dispozitiv. Numai la alineatul 2, când se are în vedere atacarea considerentelor se precizează când acestea pot fi atacate, respectiv numai dacă prin ele s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Mai direct, art. 483 alin. 1 C. Proc. Civ., în legătură cu obiectul recursului, arată că sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Pentru nota de față prezintă importanță prima categorie și hotărârile date în apel, în legătură cu care norma generală nu face nicio distincție dupe felul soluției recurate. Singurele restricții privind incidența unei căi de atac sunt date de dispozițiile care stabilesc în mod expres că hotărârea este supusă numai apelului, precum: contestația la executare, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. 4 și art. 715 alin. 4 (art. 718 alin. 1); partajul judiciar (art. 986); ordonanța președințială (art. 1000 alin. 1); acțiunile posesorii (art. 1004 alin. 3); oferta de plată (art. 1010 alin. 2); cererea cu valoare redusă (art. 1033 alin. 1); cererea de uzucapiune (art. 1052 alin. 8).[2]
Sigur formulările art. 634 alin. 2, ca și cele din art. 634 alin. 2, nu sunt, poate, cele mai fericite, dar cu siguranță ele se leagă de alineatele anterioare și se poate spune că au o logică. În nici un caz nu se poate trage concluzia că hotărârile de respingere nu sunt supuse căii de atac prevăzute de lege în condițiile în care legea nu interzice în mod expres exercitarea căii de atac iar derogarea de la regula generală trebuie să fie prevăzută expres, nu dedusă de judecător.
Interpretarea ICCJ din decizia care face obiectul prezentei note nu poate fi acceptată deoarece ridică probleme de constituţionalitate, aducând atingere chiar principiului liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil prin eliminarea posibilităţii atacării cu recurs a hotărârilor de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.
Cu privire la încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, prin suprimarea unei căi de atac, Curtea Constituţională s-a pronunţat, așa cum am precizat deja, prin Decizia nr. 500/2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Astfel, Curtea Constituţională a statuat că prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de judecătorie în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice se aduce atingere mai multor principii constituţionale, printre care se numără principiul accesului liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, golindu-se astfel de conţinut principiul exercitării căilor de atac. Mai mult, cu privire la acelaşi text declarat neconstituţional s-a concluzionat că lipsa căii de atac, în speţă a recursului, împotriva hotărâriilor pronunţate în primă instanţă de judecătorie în materia contravenţiilor „echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra sancţiunilor principale şi complementare, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic”.[3]
Tot din perspectiva accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil trebuie să avem în vedere şi evitarea posibilităţii existenţei unor viitoare abuzuri ale puterii judecătoreşti învestite cu soluţionarea unei acţiuni în anularea hotărârii arbitrale. Astfel, în logica deciziei ICCJ care face obiectul criticii noastre, un judecător învestit cu soluţionarea unei acţiuni în anularea unei hotărâri arbitrale are, dintr-o perspectiva exclusiv pragmatică, două posibilităţi: să respingă cererea şi să nu-şi asume astfel niciun risc în ceea ce priveşte o viitoare casare, decizia rămânând definitivă la Curtea de Apel sau să admită acţiunea şi să-şi asume un viitor control al instanţei superioare. Fără a ştirbi sau defăima prestigiul şi imparţialitatea puterii judecătoreşti, nu putem să nu ridicăm o astfel de întrebare din moment ce însăşi Curtea Constituţională prin decizia nr. 500/2012 a eliminat posibilitatea judecătorului de a putea decide în funcţie de hotărârea pe care o pronunţă, dacă creeză sau nu premisele unui viitor control al instanţei superioare. CCR a observat că în practică „unele instanţe de judecată, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunţă, absolutizează prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în materia circulaţiei pe drumurile publice.”[4] Mai mult decât atât, Curtea Constituţională consideră că instanţele în discuţie ar putea să nu îşi mai exercite un „rolul activ în ceea ce priveşte administrarea tuturor probelor utile, pertinente şi concludente în cauză”[5], creând astfel premisa unor viitoare condamnări ale statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Credem că această paralelă este grăitoare și reprezintă ea însăși un motiv suficient pentru care o atare interpretare a legii (sau un asemenea text de lege, în ipoteza în care el ar fi clar si nu necesită interpretare) nu poate fi concepută. Dacă dintr-o perspectivă de constituționalitate este inacceptabil ca judecătorul să fie la adăpostul oricărei critici pentru că hotărârea sa nu este atacabilă, cu atât mai inacceptabil este ca el insuși, prin chiar hotărârea pe care o pronunță, să determine aceeași finalitate.
Dintr-o altă perspectivă, Decizia ICCJ nr.1780 din data de 25 iunie 2015 creează un tratament juridic diferit pentru părţile litigiului având ca obiect anularea hotărârii arbitrale.
În interpretarea textului de lege în discuţie, ICCJ a stabilit practic că în cazul admiterii acţiunii în anularea hotărârii arbitrale este deschisă calea de atac a recursului, ceea ce înseamnă că doar pârâtul poate declara recurs din moment ce hotărârea a fost admisă (desigur, reclamantul nu are interes sa atace o asemenea solutie). În cazul respingerii acţiunii nici pentru reclamant, nici pentru pârât nu este deschisă calea recursului. Cu alte cuvinte în această situaţie calea de atac nu este dată de lege, ci de judecătorul care este învestit cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, care prin decizia pe care o pronunţă naşte sau nu dreptul la calea de atac.
În codul de procedură în vigoare mai sunt şi alte situaţii în care deşi, nu se prevede expres o cale de atac, acest lucru nu conduce în mod automat la concluzia că acea cale nu există, din moment ce nu avem un text expres care să interzică calea de atac. Avem în vedere prevederile din materia procedurii necontencioase, care dispun că „încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie.”[6] Alin. 2 al aceluiaşi articol, deşi se referă la încheierile prevăzute la alin. 1 ca fiind susceptibile de calea de atac a apelului, nu conduce la concluzia că doar încheierea de admitere poate fi atacată cu apel, ci şi încheierea de respingere.
În astfel de situații trebuie urmărită intenția reală a legiuitorului, iar nu o interpretare literală și rigidă a textului de lege. În ipotezele în care intenția textului de lege este de a trimite la hotărârile pronunțate într-o anumită procedură, în niciun caz nu trebuie trasă concluzia incidenței parțiale sau limitate a căii de atac respective.
Există şi situaţii în care se prevede un regim juridic diferit de exercitare a căilor de atac împotriva unei încheieri, în funcţie de decizia de admitere sau de respingerea acesteia. Spre exemplu, în cazul cererii de recuzare, încheirea prin care se încuviinţează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac, pe când hotărârea prin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată numai odată cu fondul. Diferenţa dintre această situaţie şi situaţia supusă analizei este dată de faptul că în cazul recuzării există o justificare dată de interesul public în protejarea imparţialităţii judecătorilor. Mai mult, opțiunea legiuitorului de a stabili un regim juridic diferit are la bază o logică ce ține de buna desfășurare a procesului civil.
În general, în orice altă situaţie în care se prevede un regim de tratament diferit pentru părţi în funcţie de o decizie de admitere sau de respingere, există un interes general precum și un motiv concret si palpabil care să justifice un astfel de regim.
Întorcându-ne la problema în discuție, nu găsim nicio justificare pentru care interpretarea propusă de instanța supremă să fie sustenabilă sau măcar plauzibilă. Suntem încrezători că jurisprudența viitoare va reflecta o înțelegere și o aplicare corectă a textului de lege în discuție. În caz contrar, va fi necesară intervenția Curții Constituționale, care, în linie cu jurisprudența sa relevantă, va constata neconstituționalitatea textului de lege interpretat și aplicat în sensul criticat prin prezenta notă.
[1] V. M. Ciobanu „Unele aspecte privind executarea şi desfiinţarea hotărârii arbitrale” în Revista Română de Executare Silită nr. 1/2015.
[2] Pentru alte cazuri prevăzute de legi special, a se vedea V. M. Ciobanu în Noul Cod de Procedură Civilă comentat și adnotat, vol. I, coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București 2013, pag. 1101-1102.
[3] Decizia Curții Constituționale a României nr. 500/2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. XVII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 18 iulie 2012.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Art. 534 alin. 1 Cod procedură Civilă.
Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Dr. Cosmin Vasile
